Nu astept minuni de la tara aceasta. Nu ma astept sa avem autostrazi peste noapte, nici sa ajungem intr-o clipita la un salariu mediu de 2.000 de euro pe luna.

Romania moderna are o intarziere istorica si doar eforturile a doua-trei generatii o vor putea aduce printre tarile cu un nivel rezonabil de bunastare.

Nici nu ma astept ca Romania sa fie vreodata Suedia, Noua Zeelanda, Olanda, ori Germania. Romania mea va ramane pe vecie o tara de la portile Orientului, o tara usor aproximativa.

Dar va ramane tara in care caldura familiei si a prietenilor, mirosul micilor sfaraind pe gratar, struna lautarului, cartierul copilariei si echipa favorita de fotbal vor compensa, poate, niste plusuri materiale obtinute mai repede prin cine stie ce colturi de lume.

Exista insa ceva care ma enerveaza cumplit - si ar fi singurul motiv pentru care, intr-o buna zi, as ajunge sa spun, ca si confratele Gherman de la Cluj: «M-am saturat de Romania». Acel ceva se numeste MITOCANIE. Mitocania celui care claxoneaza inutil si da faruri pe sosea.

Mitoca?nia celui care adreseaza cuvinte urate femeilor. Sau care le face avansuri de neam prost. Mitocania celui care murdareste strazile, apele, poienile. Mitocania celui care se usureaza pe marginea drumului sau la colt de strada.

Unii ar spune ca sunt un visator, dar am convingerea ca toti cei care, intr-un fel sau altul, ajung in postura de persoane publice sunt datori sa dea dovada de retinere si de respect pentru ceilalti. Sa evite mitocania. Este minima contributie pe care o pot aduce la indreptarea societatii.

De aceea nu-mi mai place presedintele Basescu. Nu-mi mai place, de fapt, de la spritul acela din miez de noapte de la Golden Blitz, cu Gigi Becali. «Gaozarul», «tiganca imputita», «armea?nul bun» sau foarte recentul «vin s-o facem la tine la birou» au fost do