Profesorul Ioan Moraru este singurul român laureat cu Premiul Nobel pentru Pace care a trăit până la sfârşitul vieţii în România. Şi, probabil, şi singurul laureat în jurul căruia nimeni nu a făcut tam-tam. Sursa: Adi Pîclișan
1 /.
În 1985, alături de alţi oameni de ştiinţă din toată lumea, Moraru a primit distincţia pentru activitatea organizaţiei Medicii Lumii pentru Prevenirea Războiului Nuclear (International Physicians for the Prevention of Nuclear War), al cărei membru a fost. Visul lui Nicolae Ceauşescu de a obţine el însuşi distincţia a îngropat însă succesul medicului, căruia nici măcar nu i s-a permis să iasă din ţară pentru a-şi ţine discursul la decernare.
Organizaţia din care făcea parte Ioan Moraru, alături de ceilalţi savanţi străini, a fost fondată în urma Conferinţelor de la Boston, din 1981, şi Cambridge, din 1982, şi a fost premiată pentru analiza amănunţită, ştiinţifică a consecinţelor unui război nuclear. Un demers pentru pace în miezul Războiului Rece. Tot pe asta miza şi Ceauşescu, în toate mitingurile pentru pace, „la îndemnul conducătorului iubit”.
Ani de zile, profesorului Moraru i s-a refuzat deschiderea unei filiale a organizaţiei, care viza să participe la conferinţe internaţionale.
Recunoaşterea performanţelor sale au venit după căderea regimului, când a fost primit, post-mortem, în Academia Română.
Nobel omagiat la Dârlos
Pe 20 decembrie 1989, cu două zile înainte de izbucnirea Revoluţiei, Ioan Moraru se stingea din viaţă la Bucureşti. Nu a apucat să vadă căderea regimului care i-a „în gropat” realizarea din 1985.
Mulţi s-au aşteptat totuşi ca, odată cu prăbuşirea regimului, numele lui Ioan Moraru să intre în legendă, iar bruma de frustrare ce răzbate de fiecare dată din dezbateri în care se pomeneşte de „americani de origine română” sau de
