Considerată când sperietoare artificială, când pretext politic pentru unul sau altul dintre partide; minimalizată şi bagatelizată când trebuia să fie luată în serios; declarată ca fiind depăşită exact când lovea mai tare, criza economică a ajuns subiect obligatoriu de meditaţie pentru guvernul României graţie FMI, căci altfel probabil că premierul Emil Boc ar fi parlamentat cu miniştrii săi pe tema reducerii aparatului de stat până când n-ar mai fi rămas în România niciun angajat în sectorul privat care să mai plătească taxele şi impozitele din care sunt finanţaţi bugetarii, căci toate firmele lor se vor fi închis. Nici atunci nu este însă sigur că domnul Boc ar fi avut curajul să se răstească la PSD şi să afirme public că reformele din sistemul bugetar nu mai suferă amânare şi că deja am îndatorat câteva generaţii de acum înainte prin împrumuturile contractate pentru a plăti pensiile tuturor şi salariile bugetarilor.

În sfârşit, guvernul a fost trezit din transa negocierilor de faţadă nu atât de dramatismul cifrelor – la care a dovedit că este imun –, cât de forţa combinată a misiunii FMI şi a preşedintelui, care înţelege lucrurile mai repede decât protejaţii săi. Drept urmare, am asistat la o nouă serie de confruntări pe scena politică. Personajul principal a fost de data aceasta şeful statului, care, în două interviuri la posturile naţionale de radio şi, respectiv, de televiziune, şi a asumat misiunea dificilă de a anunţa veştile economice proaste şi de a formula cerinţe altădată de neconceput într-un an electoral, cum ar fi, de pildă, reducerea personalului administrativ cu 20%. Nu vom fi atât de naivi încât să credem că a făcut-o fără a avea în minte şi propriul obiectiv electoral, ci mai degrabă desluşim în atitudinea sa de kamikadze o tactică politică riscantă, dar care se poate dovedi de succes: domnul Băsescu a înţeles că este mai avantajat de o at