Dimineata, in loc de zgomotul pe care ma obisnuisem sa-l ignor, al vecinului care, la 6 fix, muta o mobila grea si dupa aceea incepea un bocanit de parca ar fi batut, cu precizie de metronom, blacheuri la ciubote, acum aud mierlele. Uneori mai canta si cucul, bata-l vina, de rasuna pana-n Bucovina, unde-l aude si Vali Plesca (un prieten de-al meu, nu-l stiti dvs...). Placut schimb, nimic de zis. De vreo doua saptamani m-am mutat la tara. De atunci, am avut parte de doar trei-patru zile in care nu a plouat. Nimic nou, am trait, in ultimii 7 ani, in cartierul Alexandru (e drept, nu la bulevard), unde am avut parte de mai mult noroi decat am gasit pe aici. Prin urmare, nu ma las impresionat, desi a trebuit sa astept putin sa se instaleze sentimentul idilic al intelectualului care descinde din oras si gusta ca pe o minune orice lucru firesc: un piuit de gaina, un behait suav de capra, un ciripit de ciocarlie, un iz discret de balega. Azi, duminica, a fost cea dintai zi cu adevarat tihnita in noua resedinta: soare, liniste, fericirea copchilului care are spatiu sa se manifeste (si un tovaras de joaca pe cinste: salutari, micutule Cazimir!); pe scurt, in sfarsit, s-a instaurat senzatia de „acasa". Acum, seara, cand scriu aceste randuri, prin fereastra crapata a biroului meu se aud greierii. In Iasi, auzeam de regula zgomotele permanente ale vecinului de deasupra, care cred ca avea un atelier de feronerie acasa. De ce sa idilizez lucrurile, mult mai puternice se aud acum, dincolo de geam, latraturile de caini. Dar pe ce iesean l-ar mai putea impresiona asa ceva? Strazile din Valea Lupului sunt ultra-populate cu cei mai buni prieteni ai omului, destul de amenintatori, la o adica, pentru nobilul cliseu care li se atribuie indeobste. Dar sunt uns cu toate alifiile, am trait atatia ani in Iasii primarului Gheorghe Nichita, incat nimic nu ma mai poate lua prin surprindere. E ca