Prefect al Poliţiei Capitalei. Aceasta este funcţia sub care a fost cel mai bine cunoscut Gavrilă – jupân al poliţiştilor şi gardienilor publici din Bucureşti. De fapt, mulţi au scris despre el că era, simplu şi cuprinzător, „şeful Poliţiei”, ceea ce este greşit, pentru că în ierarhie, superior lui, cel puţin teoretic şi doar o vreme, era directorul general al Direcţiunii Generale a Poliţiei (D.G.P.), instituţia corespunzătoare azi Inspectoratului General al Poliţiei Române. Fireşte, în această funcţie-cheie a regimului, Gavrilă şi-a atras mulţi duşmani; aşa se face că la mijlocul anului 1934, unii dintre politicienii români cereau lui Carol, pe lângă despărţirea de amantă,„destituirea definitivă a prefectului de poliţie Gabriel Marinescu şi demiterea mareşalului Palatului, gl. Ilasievici”[1].
La numirea în funcţie, colonelul Gabriel Marinescu nu avea nicio competenţă în materie poliţienească. Nu era o excepţie, ci perpetuarea unei stări de fapt anormale, care va rămâne aşa până în vremea comunistă. Prefecţii poliţiei erau numiţi dintre oamenii agreaţi de puterea politică, dintre ofiţerii de armată de asemenea pe placul celor mari; erau numiri pe criterii politice, născute prin mijlocirea coteriilor de partid.
Gavrilă venea de la armată, fusese comandant şi atât. Dar, mai grav, această numire s-a făcut contrar uzanţelor, nu prin ordin al ministrului de Interne, ci prin decret-regal. Pentru aceasta, la 11 iunie 1930, colonelul Gabriel Marinescu a demisionat din armată, primind din partea armatei „Carnetul no.1 al ofiţerului în rezervă”. Marinescu a fost numit, aşadar, prefect al Poliţiei fără aprobarea prealabilă a guvernului, avantaj de care prefectul se va folosi atunci când i se va cere demisia de către ţărănişti, la criza de guvern din 1932-1933. Gavrilă va avea această calitate până la 23 februarie 1937, apoi va cumula şi alte funcţii la Interne
