Nu peste mult timp, securistul Marin Pârvulescu nu va mai putea fi deosebit de inginerul Gheorghe Ursu.
Gheorghe Ursu a murit spart pe dinăuntru în bătăi de Securitate şi Miliţie, Pârvulescu va muri de moarte bună, după ce şi-a mâncat pensia zeci de ani. Ţărâna şi cenuşa n-au memorie – pe asta se bazează Tribunalul Militar care a hotărât definitiv, după 10 ani de tergiversări şi respingeri, că maiorul Pârvulescu nu poate fi judecat pentru ordonarea şi executarea torturării disidentului anticeauşist Gheorghe Ursu.
Nici nu s-a pus problema de condamnare. Poate că, în urma procesului, Pârvulescu ar fi fost achitat din lipsă de probe sau din alte motive juridice. Ceea ce nu vrea Tribunalul Militar să se întâmple este judecata în sine. Înfăţişări, depoziţii, martori care vorbesc, Pârvulescu care încearcă să se apere, presa care o să relateze.
Cine ştie de unde poate să sară vreun iepure periculos, să rezulte până la urmă implicarea magistraţilor militari sau nu în represiunea ceauşistă? Destui dintre ei sunt activi şi astăzi. Şi chiar dacă sunt intraţi în Structuri după `89, instinctul de castă atemporală le funcţionează fără greş: nu trebuie ca unul din Structuri, fie el şi un bătrân cu un picior în groapă, să fie adus la lumină. Să i se pună întrebări şi să răspundă.
Nu Parchetul Militar a refuzat să cerceteze cazul torţionarului Alexandru Vişinescu?
Şi Vişinescu sau Ficior sunt şefi de penitenciar din anii `50 – începutul anilor `60, în vreme ce cazul Ursu e din anii `80, Pârvulescu poate vorbi despre lucruri care încă n-au devenit un trecut prea îndepărtat.
Până acum, foarte puţinii care au fost acuzaţi sau măcar aduşi în dezbatere pentru ce au făcut în regimul comunist sunt miliţieni, gardieni şi securişti. Niciun procuror sau judecător n-a fost pus pe tapet în legătură cu rechizitoriile şi sentinţele pe care le-a dat şi în u
