S-a dovedit iarăși că au dreptate aceia care susțin că nu mai există echipe mici în fotbalul de azi. Că s-au egalizat valorile și orice adversar, inclusiv cel fără palmares, a devenit greu de îngenuncheat. Ne-am convins de asta urmărind startul întîlnirii Luxemburg- România, abordată de formaţia gazdă în vervă, avansată, agresivă şi bine aşezată în teren. Spre norocul nostru, ea a irosit însă două mari ocazii, așa cum i se va întîmpla, din păcate, și lui Marica.

Elevilor lui Pițurcă le-a trebuit aproape jumătate de oră ca să arate cine e jupînul. Deși mijlocașii au pierdut destule mingi, din care pricină acestea nici n-au ajuns la atacanți, “tricolorii” au reușit să-și impună superioritatea, clasa în plus. Venit logic, golul lui Torje i-a descătuşat, pentru ca recidiva aceluiaşi proaspăt “italian”, produsă pînă la pauză, să închidă practic meciul.

Mai degrabă nespectaculoasă, cu rare faze de poartă și o încleștare oarbă în zona centrală, repriza secundă n-a adus nimic nou. Firește că ne-a convenit. Luxemburghezii nu s-au predat, dar n-au reușit să mai amenințe careul lui Tătărușanu. Băieții noștri, din rîndul cărora i-aș remarca pe Mățel, C. Lazăr și, evident, Torje, au continuat să domine, însă nici ei n-au mai insistat. Cum își urcaseră sacii în căruță, erau de-acum cu gîndul la confruntarea cu francezii.

Să recunoaştem că evoluţia de aseară a “tricolorilor” n-a încîntat, ba uneori a şi lăsat de dorit. Am așteptat mai mult. Mai departe însă, indiferent în fața cui și cum s-a realizat, un succes trebuie prețuit și apreciat ca atare. Egală ca scor cu cea a Franței, victoria din Ducat e cu atît mai importantă cu cît a fost obținută pe merit.

Dar în afara oricărui dubiu mai e și un alt lucru. Dacă România va repeta la București prestația fără strălucire din Luxemburg, cu numeroase momente de relaxare, pare puțin probabil că va izbuti să bată ma