In octombrie 2007, un judecator clujean pe nume Cristian Danilet a fost invitat la un seminar de drepturile omului. S-a prezentat acolo, si, in fata unei asistente inmarmurite, a declarat senin, pe un ton usor didactic, ca justitia romana ar fi vulnerabila la acte de canibalism, scrie Doc pe blogul sau.
Nu, nu. in realitate dl judecator a facut ceva mult mai putin socant: a prezentat un studiu pe tema mecanismelor coruptiei si politicilor anti-coruptie in sistemul nostru juridic. Dar, de dragul discutiei, hadeti totusi sa presupunem ca ar fi facut declaratia respectiva, publicata apoi de presa. La ce reactie ne-am fi putut astepta? Pai, unii ar fi zis ca i-a scapat fara sa vrea cuvantul acela. Altii, ca a incercat o metafora foarte nefericita. Unii ar fi ras. Altii ar fi spus ca dl judecator are un simt al umorului foarte straniu. Altii, ca-i lipseste o doaga. Multi ar fi spus ca e o dovada de maxima neseriozitate.
Dar nimeni, nimeni nu cred ca s-ar fi simtit intr-atat de afectat afirmatia (generica) incat sa caute compensatii sau pedepsirea autorului. Chiar nimeni nu cred ca ar fi dat fuguta la vreo institutie a statului sa-i apere demnitatea lezata de o astfel de declaratie trasnita. Nimeni n-ar fi cerut protectorului lor oficial sa restabileasca in ochii publicului adevarul meniului lor zilnic, statutul lor de omnivoare cinstite. De ce? Pai, de buna seama NU pentru ca acuzatia in sine e triviala; caci nu e, e mult mai grava decat, sa zicem, cea de coruptie. Motivul e foarte simplu, pentru ca gestul de “restabilire a adevarului” ar fi parut la fel de ciudat ca si afirmatia in sine. Cu toate pacatele pe care le are justitia romana in ochii publicului, nici un justitiabil intreg la cap n-ar putea considera ca afirmatia e adevarata. Ca, daca nu-i convine pledoaria pe care tocmai a auzit-o, dl judecator va invita amabil avocatul intr-o camera alaturata