Fără îndoială, există jurnalişti vânduţi. Oameni care, pentru o sumă de bani – ridicol de mică, de multe ori – sunt dispuşi să spună orice despre oricine, la cererea şi în beneficiul celui care îi plăteşte (angajatorul, în principiu, dar nu neapărat, poate fi şi cineva din afara firmei). După cum, la fel de sigur, o parte dintre comentatorii din toate mediile – inclusiv voci anonime de pe forumuri, dar şi vecini, cunoştinţe, prieteni, colegi, rude – au interese clare, directe sau indirecte, dar oricum de natură financiară, ca să spună ceea ce spun despre scena politică.
Nu-i mai puţin adevărat, însă, că rămân destui oameni care vorbesc cu sinceritate. Personal, sunt dezinteresat de cei interesaţi, în schimb mă preocupă sincer atitudinea celor sinceri. Mai ales atunci când e vorba despre persoane cu un anumit nivel de inteligenţă, de cultură, şi în special dacă sunt oameni la care ţin.
Am ajuns de mult la concluzia că sentimentele principale care animă societatea românească, de 23 de ani încoace, sunt resentimentul şi frustarea. Perfect explicabil, după o jumătate de secol de comunism şi deja aproape un sfert de veac de tranziţie năucă. Numai că explicabil nu înseamnă întotdeauna justificabil şi rareori a găsi o explicaţie e o consolare.
Resentimentul şi frustrarea se pot rezuma, amândouă, printr-o frază: „Nu pot să-l înghit pe individul ăsta, pentru că are mai mult decât merită, în vreme ce eu în mod categoric am mai puţin decât ar trebui să am!”
Dar această constatare nu reuşea să mă mulţumească în încercarea de a înţelege poziţionări, comportamente şi luări de cuvânt care mie – subiectiv, fireşte – mi se par aberante.
De curând, într-o discuţie, mi s-a aprins becul! Acum cred că ştiu cum am ajuns fiecare dintre noi, românii, să susţinem ori să atacăm o idee sau alta: în funcţie de felul în care am trăit sau am ratat evenimentele ist