La ora cind cititi aceste rinduri, Alexandru Dabija isi va fi rulat deja a nu stiu cita tigara umpluta, dupa chef, cu tutun olandez. Isi va fi golit deja si pet-ul de apa plata de pe masuta aia galbena, din fata scenei. Se va fi uitat, probabil, la sandramaua din lemn masiv, plina de rumegus si de scirtiieli; acolo unde, pina mai ieri, actorii Nationalului iesean repetau, de doua ori pe zi, sub mina acestui om cu alura de general francez din Legiunea Straina. Unul care iti adoarme vigilenta cu tonul blind, pentru a te trezi, in secunda a doua, cu o rafala de cuvinte cu efect de srapnel. Acest om cu efect tonifiant pentru orice teatru se intoarce pe 9 octombrie, la Iasi, cu O noapte furtunoasa. Faceati recent o afirmatie socanta: "Scoala romaneasca de teatru nu exista". Asta inseamna ca si dvs., si colegii dvs. sinteti mai mult rodul hazardului?
In masura in care hazardul are mai mult o functie pedagogica, da. Dar noi sintem mai mult autodidacti: munca a fost "cu sine insusi", cum zice Stanislavski. N-a fost urmarea unor mari taine aflate de la maestri. Deci nu v-ati format intr-un sistem organizat. Atunci era un sistem putin mai riguros decit este el astazi, care se baza pe un lucru extrem de adevarat si simplu: o selectie extrem de dura. Atunci, am intrat in facultate din nu stiu cite sute de candidati din toata tara. Si am intrat doar doi oameni: eu si cu Mihai Manutiu. Simplul fapt ca exista o selectie extrem de dura insemna ceva. Era singura trasatura? N-am studiat fenomenul, deci nu pot sa fiu un specialist. Dar noi am fost rodul propriilor noastre preocupari, propriilor noastre daruiri. Vocatia a avut si ea un "ceva" acolo si, pentru mine cel putin, pregatirea din liceu a fost mult mai importanta decit pregatirea din facultate. Si asta banuiesc ca s-a intimplat intotdeauna. Majoritatea actorilor si regizorilor vorbesc despre influenta marilor maestri in c
