Noul an a adus o serie de schimbări în ritualurile timpului liber, încă din perioada preliminară, de tatonare. Nu mă refer la cele catastrofice despre care am pomenit deja într-un alt articol. Şi nici nu vreau să spun că lucrurile au început să arate diferit chiar odată cu trecerea în 2009: doar că atunci am avut răgazul să le observ...
Cînd a venit Moş Crăciun, de pildă, copiii, deodată deveniţi mari (11-12 ani), nu au mai primit cadouri care să încapă în sac. A fost preferată, din motive de confort spaţial, formula "indiciilor": moşul citea un bileţel care îi spunea copilului respectiv ce paşi să urmeze pentru a-şi găsi darul. Acesta era descoperit într-unul din dulapurile sau debaralele casei-gazdă. Una dintre fetiţe a primit o orgă, o alta - o chitară electrică. În timp ce băieţii (a nu se lua în seamă discriminarea, întîmplătoare, de gen) au fost fericiţii beneficiari ai unor "console" (termen consacrat, indescifrabil) Nintendo Wii. Nici chiar Moş Crăciun însuşi (ca să nu mai vorbim de părinţii ignoranţi) nu ştia bine ce reprezintă aceste noi invenţii ale tehnicii şi informaticii. Singurul gînd ce-mi venea în minte în ceea ce le priveşte era unul standard: iarăşi ceva legat de computer, deci nociv, pierdere de vreme... Nintendo Wii s-a dovedit mai mult de atît: entuziaştii şi fanii unor asemenea device-uri ar spune că sînt o adevărată binecuvîntare. Pentru că noua consolă îţi oferă o combinaţie, din punctul meu de vedere, cu adevărat zăpăcitoare: mişcare şi jocuri pe computer. Cînd i-am văzut pe băieţelul meu şi pe prietenii lui (dar şi pe mine însămi) învîrtind telecomanda de trei ori în mînă pentru a nimeri mai bine popicele, sau alergînd dintr-o parte în alta a camerei după mingea de tenis, din televizor, mi-am dat seama, pentru prima dată în viaţă, ce înseamnă "virtual".
Imaginile de dinainte nu sînt suficient de relevante. Lucrurile au evol
