Sportul românesc n-are bani, n-are minister, nu are atenţie şi nici baze. Are însă 5 medalii mondiale de aur în 2010!În acest an, s-au cucerit 14 medalii la campionatele lumii, faţă de numai 5 în 2006.

Bilanţul lui 2010 arată foarte bine. Cinci titluri mondiale plus alte 3 medalii de argint şi 6 de bronz. Un total de 14 distincţii, cu una mai mult decît anul trecut, două faţă de 2007 şi nu mai puţin de 8 în comparaţie cu 2006. Privind doar cifrele şi felul cum s-au schimbat în aceste cîteva sezoane, s-ar putea spune că există o evoluţie ce bucură şi tulbură în acelaşi timp. Ca şi cum 2006, an plasat fix la mijlocul ciclului olimpic, ar fi fost un accident şi nimic mai mult. Acum, lucrurile s-ar fi reglat şi se pot aştepta Jocurile Olimpice de la Londra 2012 cu încredere.

Valoroşi fără program

Asta pentru că Beijing 2008 a fost o ediţie destul de reţinută. Opt medalii în total, dintre care patru de aur, toate însă produse ale unor spectaculoase eforturi individuale sau de grup restrîns, cum a fost canotajul. Beijingul cel modest sugera insistent o Londră dezastruoasă. Sugera faptul că rezultatele frînate din China sînt consecinţa unei gestionări haotice, pe alocuri grobiene a sportului de la noi. În momentul de faţă, tabloul s-a schimbat în bine.

Dar de ce? E destul de simplu. Pentru că încă există talente în România. Pentru că încă avem antrenori dispuşi să-şi facă meseria. Ceea ce s-a întîmplat în 2010, medaliile de la scrimă, kaiac-canoe, gimnastică ori haltere, nu reprezintă consecinţa unui program guvernamental de promovare şi susţinere a sportului de performanţă. Nu e urmarea unor investiţii. Este exact reversul: un strigăt de revoltă şi de demnitate într-o perioadă de criză financiară profundă, dar şi de trimitere a sportului la coada listei lucrurilor care merită atenţie.

Efor