Se petrece un fenomen ciudat în politica românească. Sunt în vogă partide politice cu o prestaţie negativă şi dimpotrivă în trend perdant partide cu aport semnificativ pentru ţară. Cazul ultim este cel al PDL. Zică cine ce va vrea, realitatea este că reformele, atâtea câte s-au produs, necesare în vederea aderării şi apoi a integrării noastre în UE sunt datorate în cea mai mare măsură PDL.
Câtă vreme alinierea la UE va fi aprercită ca fiind un pas benefic pentru România, atâta vreme istoriceşte, prestaţia lor va rămâne un dat câştigat. Cum s-ar putea explica, aşadar, o astfel de contradicţie în percepţia politică actuală?
O primă explicaţie ar consta în faptul că reformele adoptate, ele însele dificile pe fondul unor schimbări în sistem, s-au produs într-o perioadă de criză gravă. Efectele inerent costisitoare, reale, concrete, imediate asupra păturilor nevoiaşe au cântărit mai mult decât semnificaţia lor în perspectivă istorică.
Sacrificiile greu de suportat s-au lăsat tot atât de greu de acceptat. Conştienţi de consecinţe, liderii PDL s-au declarat dispuşi să le suporte în contrapartida pierderii de imagine.
Nu mai puţin, n-au ştiut să-şi vândă marfa cum se spune. Semnificaţia precum şi efectele previzibil benefice în perspectivă ale reformelor nu se impuneau de la sine. Ele trebuiau amănunţit şi temeinic explicate. Într-un anume fel populaţia trebuia consultată asupra lor în cadrul unui dialog permanent, ceea ce nu s-a făcut.
Dimpotrivă, s-au lăsat cu uşurinţă vinovată pradă războiului mediatic iniţiat de puternicele forţe ostile reformelor, aveau puterea economică, dispuneau de facilităţile formal-administrative pentru implementarea mijloacelor mediatice de contracarare. Aşa, psihoza antireformă indusă populaţiei la câmp deschis s-a dovedit mai puternică şi a învins.
Dar odată ajuns în opoziţie, PDL nu ştie nici să piardă. A in
