Între țările comunizate după 1945, Ungaria ocupă un loc aparte, fiind singura țară care avusese o experiență comunistă anterioară (ce-i drept, de scurtă durată). Republica Sfaturilor a lui Béla Kun a avut o viață scurtă, de doar 133 zile, și nu a reprezentat, în amintirea maghiarilor, un precedent fericit. În perioada interbelică, la fel ca în celelalte țări din Europa Centrală și de Est (cu excepția notabilă a Cehoslovaciei), și în Ungaria Partidul Comunist a fost interzis și forțat să acționeze în ilegalitate. Din cauza nemulțumirilor privind pierderile teritoriale semnificative din 1918, Ungaria se aliază la sfârșitul anilor ’30 cu Germania în speranța că le va recupera. La început, această alianță părea că și-a atins scopul: între 1938 și 1941, Ungaria recuperează, prin bunăvoința lui Hitler, o bună parte din teritoriile pierdute după Primul Război Mondial, și își păstra încă speranța că le va primi și pe restul. În consecință, în Al Doilea Război Mondial, Ungaria luptă alături de puterile Axei împotriva Uniunii Sovietice și Aliaților Occidentali. Actul de la 23 august, prin care România a întors armele împotriva Germaniei și s-a alăturat taberei Aliate, a accelerat invazia Ungariei de către armata sovietică . Astfel, la 23 decembrie 1944, în regiunea eliberată de Armata Roșie, a fost instalat un guvern provizoriu format din 3 generali și reprezentanți ai mai multor partide: partidul social-democrat, partidul micilor proprietari și cel național țărănesc și, bineînțeles, partidul comunist . Totuși, comuniștii au jucat un rol minor în acest prim guvern de după eliberare. Spre deosebire de comuniștii cehoslovaci sau cei polonezi, intrați de asemenea la guvernare după eliberarea celor două țări, comuniștilor maghiari nu li s-au acordat poziții-cheie. Partidul Comunist Maghiar era, spre deosebire de cel cehoslovac, un partid „mic și discreditat istoric” . Să ținem min