Lumea arata mai curind blazare inaintea infectiei, daca nu cumva, in mod total paradoxal, chiar o vaga, sublimata intelegere (si acceptare?). In urma cu exact cinci ani, scriam la aceasta rubrica, in interiorul unui articol intitulat Jumatati de masura, urmatorul paragraf: "Desi am tremurat adesea pentru nationala romana de fotbal, nu cred ca am fost vreodata un admirator autentic al componentilor ei si nici macar al celebrului Hagi. Motivatia acestei ciudatenii sentimentale este subiectiva si, de aceea, nu foarte convingatoare. In tribulatiile mele afective, detaliul conteaza uneori mai mult decit intregul si, de aceea, receptarea din afara poate deveni restrictiva. Spre exemplu, jucatorii romani - chiar si cei traiti mult timp prin Apus -, cu putine exceptii, imi par usor antipatici, intrucit nu au exercitiul dialogului cu publicul lor (precum majoritatea vedetelor europene) si sint mai totdeauna morocanosi. Nici in copilarie nu m-am atasat cu adevarat de ei, iar atunci cind situatia o cerea, preferam sa-mi aleg simpatiile (la concurenta cu tovarasii mei de joaca, impatimiti filoromani) din alte parti geografice. Inaintea marilor jocuri ale Romaniei obisnuiam - si inca o mai fac - sa cobesc, atragindu-mi furia apropiatilor (desi banuiesc ca aici este vorba mai curind despre o teama, vag superstitioasa, de dezamagire). Am fost un "chibit" atipic, rautacios si, in aparenta, nepatriot. Entuziasmul si devotamentul sacrificial al galeriilor de suporteri mi-a ramas in totalitate strain. Pe cei care ucid pentru fotbal - fie si in gind - ii situez, irevocabil, in zona patologiei culturale, considerindu-i imbecili sufleteste". De retinut faptul ca, pe atunci, Romania mai traia inca, fotbalistic, din gloria trecutului, neaflindu-se in degringolada acestui inceput de mileniu (haideti sa fim optimisti si sa spunem, din unghiul recentelor rezultate, ca, deocamdata, am iesit din