N-am înţeles niciodată de ce noi, ca naţie, trăim cu bucurie morbidă răul altuia. De ce trebuie să lovim cu sete pe cel care este căzut la pământ.

Urmărind cazul “Adrian Năstase”, am văzut revărsându-se în spaţiul public atâta înverşunare şi atâta ură împotriva fostului prim-ministru, de parcă acesta ar fi fost cel puţin un criminal în serie sau un violator odios de copii. Cu siguranţă, Adrian Năstase are păcatele lui şi plăteşte pentru asta. Dar de aici şi până a-l stigmatiza şi a-l transforma în inamicul public numărul 1, este un drum parcă prea lung. Sunt convins că voi fi, la rândul meu, ţinta oprobriului internauţilor, pentru acest text, dar cred că judecata publică la care este supus Adrian Năstase trebuie să conţină şi un capitol legat de bilele albe ale cabinetului pe care l-a condus. Aşa este corect. Cu siguranţă mulţi dintre noi am uitat că în timpul guvernării PSD din 2000-2004, România a luat o opţiune serioasă privind integrarea euro-atlantică şi a înregistrat o creştere economică accentuată, fiind supranumită de presa vremii “tigrul din Balcani”. Tot atunci, ni s-au ridicat vizele pentru călătoriile în spaţiul Schengen, fapt care a demonstrat că nu mai eram priviţi ca o ţară de mâna a treia. De asemenea, în acea perioadă România a cunoscut o stabilizare a indicatorilor macro-economici. Inflaţia a scăzut continuu, ajungând pentru prima dată, în 2004, la o singură cifră (9,7%). Produsul Intern Brut a înregistrat o creştere constantă, atingând pragul de 8,5% în ultimul an de mandat a lui Adrian Năstase. Faptul că în acei ani cursul de schimb a fost lăsat “liber”, dar şi reducerea impozitului realizat din activităţile de export au contribuit la injectarea de valută în economie, la impulsionarea schimburilor comerciale cu partenerii externi şi la reducerea deficitului bugetar. Implementarea pe scară largă a creditului ipotecar (lege iniţiată de