Una dintre cele mai frumoase clădiri de patrimoniu de pe Calea Victoriei, Casa cu Lei sau Palatul Cantacuzino, a fost în ultimii anii în atenţia presei mai puţin pentru promovarea şi cinstirea memoriei lui George Enescu şi mai mult pentru scandalurile între locatari: Muzeul „George Enescu” şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR).
Lipsa de comunicare, interesele şi orgoliile au făcut ca monumentul să-şi arate vârsta. Da, speranţe de mai bine există, de vreme ce s-a întocmit o documentaţie pentru reabilitarea clădirii prin fonduri europene; planul acesta e umbrit totuşi de decizia UCMR de a continua să subînchirieze clădirile anexe palatului unor firme private, precum şi de lipsa de iniţiativă în această problemă a Ministrului Culturii.
La 1900, Bucureştiul număra circa 300.000 de locuitori şi era în plin proces de modernizare. Unul dintre cei mai ambiţioşi, dar şi dintre cei mai bogaţi români ai acelor timpuri era Gheorghe Grigore Cantacuzino (1833-1913). Descendent din marea familie a Cantacuzinilor, care a dat Bizanţului împăraţi de seamă, Grigore Cantacuzino a ţinut să-şi arate originile, construind trei castele grandioase: cel de la Zamora-Poiana Ţapului, cel de la Floreşti, care seamănă cu Micul Trianon (castelul de la Floreşti e azi o ruină) şi cel de pe Calea Victoriei.
Istoria familiei Cantacuzino are un personaj central în secolul al XVI-lea: Andronic Cantacuzino (1553-1601). Acesta a fost singurul supravieţuitor, atunci când sultanul Murad al III-lea a decis uciderea tuturor Cantacuzinilor, în 1578. Cel mai mic dintre cei trei fiii ai lui Andronic Cantacuzino se va aşeza în Ţara Românească şi va pune bazele ramurii Cantacuzinilor de pe meleagurile noastre. Conştiinţa de veche familie princiară l-a călăuzit permanent în viaţă pe Grigore Cantacuzino, numit „Nababul” datorită averii sale imense. Jurist, dar şi un bun adm
