Circulă următoarea metaforă: în zece ani, Centrul istoric al Bucureştilor a înghiţit 42 de milioane de euro. Dacă ar fi aşa, măcar Lipscani, capitala comercială a Centrului istoric, ar arăta ca o stradă de milioane. Lipscani este însă bombardată. Trăieşte cei mai nenorociţi ani ai vieţii sale.
Întrebat ce crede despre metafora cu milioanele de euro, primarul Oprescu a răspuns sincer: "nu ştiu". Chestia e că nu mai sunt. Într-o carte despre Bucureşti, poetul Minulescu ataca primăria pentru că tăiase trei copaci din faţa unei case celebre. Azi, când a dispărut şi ideea de scrupule, indignările au fost înlocuite cu imnuri pe domenii de activitate. Cum e imnul lui Moga.
Cine revine în Bucureşti după douăzeci de ani pentru o clipă poate fi şi încântat. Magazine, asfalt, borduri, o oarecare curăţenie, o oarecare ordine, un oarecare altceva. N-ar putea preciza însă ce-i place. Ar ajunge la vorba dinamovistului Ze Kalanga: Bucureştiul e vesel şi colorat. Înaintea lui Kalanga, a mărturisit-o şi G. Călinescu: Candoarea Capitalei e vibrantă şi aeriană. Asta spune enorm şi nimic.
Dacă însă n-ai părăsit Bucureştiul pe termen lung, te întrebi siderat unde sunt banii ăia, 42 de milioane de euro cheltuite pentru "reabilitarea Centrului Istoric". Reporterul avea o sugestie: poate în unele vile din jurul Bucureştiului. Fostul primar Dem I. Dobrescu, omul care a dat un sens european Capitalei, zicea că panica banului dă peste cap orice proiect bun. Şi l-au schimbat.
Revin ca fraierul, unde-s, băi frate, milioanele de euro? Să fie panica banului? Lipscani e ca albia unui râu secat lăsat la mâna bizonului. Scânduri, sticle de plastic, pachete de ţigări, cartoane, rahat cât încape. Gabroveniul, la fel. Te mai mişti pe Şelari şi Covaci. Pe Smârdan te simţi bine doar dacă nu ridici privirea, să vezi ce balcon se poate prăbuşi în cafeaua ta
