În vremuri de diviziune între state, PEN International este una dintre rarele instituţii internaţionale care ţin poduri constant deschise între culturi.“ (Mario Vargas Llosa)
Mai poate însemna ceva PEN International în lumea de azi, răvăşită de cinism financiar, de iresponsabilitate mediatică şi de nenumărate conflicte etnico-politico-religioase? Această organizaţie creată în 1921 de o englezoaică, Catherine Amy Dawson Scott, pentru libertatea de expresie şi pentru solidaritatea şi întrajutorarea scriitorilor de pretutindeni, a devenit o marcă de prestigiu pentru scriitorii din Europa de Est mai ales în timpul Războiului Rece, când sprijinul ei a contat în protejarea şi salvarea multor disidenţi politici şi culturali din regiune. În anii ´90, în fervoarea anticomunistă a epocii, multe nume sonore ale scenei literare româneşti au intrat în PEN România, recreat în 1990 de poeta Ana Blandiana. Era un fel de blazon de onoare să aparţii acestei prestigioase organizaţii, o modalitate de a-ţi manifesta dorinţa de a te implica activ ca intelectual cultural în spaţiul public. Din anii 2000 însă, entuziasmul literaţilor români pentru cauza confraţilor aflaţi în dificultate în restul mare al lumii s-a redus simţitor şi, deşi numărul membrilor săi se apropie în scripte de o sută, rolul PEN România rămâne discret în metabolismul cultural şi politic local.
Aleasă de curând preşedintă a acestei asociaţii, care supravieţuieşte graţie ajutorului Uniunii Scriitorilor din România, am ajuns cu aşteptări amestecate la al 77-lea congres anual al PEN International, ţinut la Belgrad în 12-18 septembrie. Congresul a fost pentru mine o revelaţie. Aflat în al 90-lea an de existenţă, actualul PEN International este o organizaţie mare, vie, dinamică, realmente implicată în apărarea scriitorilor ameninţaţi de guverne tiranice, în medierea conflictelor lingvistice, în iniţi