Declaraţiile pe care le-a făcut săptămâna trecută, la Strasbourg, premierul Tăriceanu, referitor la relaţia sa cu preşedintele Băsescu, dar mai ales precizarea că între cei doi poli de putere exista un raport instituţional şi nu unul emoţional, pare să pună punct unei lungi evoluţii marcate de confuzie şi de orgolii.
Acestea au avut ca punct de plecare contextul în care a fost constituită Alianţa DA. Deşi era evident, pe la începutul lui 2004, că în faţa buldozerului PSD, creditat în unele sondaje cu peste 50% dintre opţiunile de vot, în cele două partide ale Opoziţiei de centru-dreapta – democraţi şi liberali – nu există un curent de opinie favorabil unirii a forţelor pentru a întâmpina examenul electoral.
Este meritul lui Stolojan de a fi impus, practic, colegilor săi o decizie pe care Băsescu a avut inteligenţa de a recepta ca atare.
Practic, Alianţa a fost forţată de la vârf, fără a se bucura de sufragiul susţinătorilor celor două formaţiuni, care au acceptat-o pe principiul clasic că, pentru a trece puntea, te faci frate şi cu liberalii/democraţii. Succesul de la locale le-a întărit, însă, partizanilor formului, convingerea că nu există altă cale de urmat pentru parlamentare, căci la prezidenţiale nimeni nu se gândea în mod serios că Stolojan i-ar putea face faţă lui Năstase. A urmat însă accidentul – fericit pentru Alianţă?! – al căderii psihice a lui Stolojan urmat de vocada prin care Băsescu urma să devină candidatul la preşedinţie. Intra în scenă Tăriceanu, personaj destul de şters la vremea respectivă. Dar nu mai era timp de ales. Aşa că cei doi au plecat la drum, braţ la braţ, într-o configuraţie în care Băsescu era locomotiva, iar Tăriceanu vagonul de pasageri la trenul care, doar teoretic, conducea către Putere. Este greu de spus dacă în cazul victoriei lui Năstase, Tăriceanu ar fi avut vreo şansă la nominalizarea ca premier. După cum