Am părăsit arestul cu degetele de la picioare cotropite de răni urăte, din care se scurgeau şiroaie de puroi. L-am urăt atunci pe "apevistul" care mă condamnase la recluziune, dar mai apoi, maturizăndu-mă, l-am inţeles şi asta m-a făcut să-l iert. Greşisem nesocotind regulamentele militare şi trebuia să plătesc. Colonelul Niculicea aplicase legea şi nimic altceva. De unde să ştie că regulile arestului se bazau pe bătaie şi injurătură? Lecţia primită in acea toamnă chilugă mi-a prins bine, mi-a infăţişat un alt chip al lumii, hidos şi primitiv.
O lansare de carte inseamnă, inainte de orice, emoţie. Nesuferită şi nestăpănită. Un strop de glorie, pricăjită şi cam ostenită, şi-n rest iluzii. A, şi invidii nenumărate. Intre atăţia cunoscuţi sau necunoscuţi veniţi să-ţi rotunjească clipa de nemurire, laudele ce te măngăie sună straniu. In loc să te afunzi in culcuşul lor pufos, senzaţia unei stănjenitoare goliciuni te inăbuşă agasant. Prea multe cuvinte frumoase rostite cu tine alături şi cum naiba să nu te ruşinezi? Indeosebi cănd eşti şi introvertit. Te incomodează propria-ţi persoană, ai vrea s-o abandonezi undeva departe, s-o uiţi o vreme şi să trăieşti in pielea altuia. Fără prejudecăţile şi poverile de care te-ai săturat iremediabil. Şi de aceea, parcă, suporţi mai uşor reproşurile, jignirile. Ele te mobilizează, te pun in "mişcare" şi te obligă la ripostă. Ţăşneşti dinlăuntrul tău, deferecat de tăceri, şi loveşti, preiei iniţiativa! In sosul lipicios de fraze glazurate incepi să patinezi. Mergi in gol şi te căzneşti inutil să scapi de ridicolul situaţiei. Iar strădania evadării amplifică starea aceasta de disconfort măzgos. Numeri in gănd minutele rămase şi te rogi să se termine odată. Există un supliciu al laudei şi nu vorbesc aiurea!
"Mă recunoaşteţi?", m-a intrebat oarecum incurcat un septuagenar ivit din mulţimea strănsă
