Cinci trupuri în posturi cvasiimposibil de menţinut, într-un echilibru fragil, statice şi polisemantice. Ar putea fi un tablou vivant – cît de dificil de menţinut e această încremenire în (ne)mişcare, se va vedea atunci cînd intervine, salvator, întunericul. Pe rînd, fiecare dintre cei trei bărbaţi şi două femei decodează, verbal, întreaga scenă şi propria condiţie: este/ar putea fi o ieşire la picnic, în familie, vedem/am putea vedea un copac bătrîn de 150 de ani, cinci animale sălbatice (un tigru, un iepure…), scăpaţi de la zoo cu o zi în urmă, flămînzi, sub ploaia care nu se mai opreşte, comandantul unei brigăzi speciale, poate în Caşmir, căruia ordonanţa îi aduce binoclul, cineva intrînd pe uşa unui hotel ieftin din Bangkok şi dînd cu ochii de o asiatică în uniformă de şcoală. Aproape toate aceste „lecturi“ ale foarte rigidului tablou încep cu afirmaţia: „Îmi imaginez“, însă nu atît forţa fanteziei e pusă la încercare, cît calitatea limbii/ a limbajului – departe de a fi doar o practică pasivă de descriere a realităţii, ea creează şi intervine asupra realităţii. Altfel spus, nu e vorba neapărat despre capacitatea – teatrală – de a interpreta imagini aproape abstracte, dîndu-le o consistenţă posibilă (cum se întîmplă, de pildă, în improvizaţiile de teatru-sport sau în infinite serii de alte exerciţii de actorie), ci, mult mai mult, despre „a crea lucruri din cuvinte“ (J.L. Austen). A spune un anume lucru nu înseamnă doar a-l constata, a afirma ceva are calitate performativă. „Sînt un stejar bătrîn de 150 de ani“ nu se citeşte exclusiv drept condiţie constatativă a corpului, afirmaţia îl identifică pe cel care-o rosteşte cu statutul ontologic al stejarului. Performativitatea actelor de vorbire e, însă, doar unul dintre succesivele straturi filozofice – probabil principalul – care alimentează piesa Ivanei Müller. Coregrafa foloseşte heblul într-unul dintre ce