Am intrat in Mc. Nu era coadă. Fata de la casă era acolo, chiar in faţa mea, nemişcată. O blondă cu păr lung, împletit în coadă, care cădea până la mijlocul spatelui. Ochi verzi, buze senzuale, minionă. Mă privea atât de fix încât am avut impresia că nu mă apropii de bar, cât că mă afund în privirea aia, ca într-un lac cu profunzimi incerte, rece, fără nici o undă care să-i tulbure luciul. ”Bună!” am zis. A schiţat un zâmbet. Buze calde, privire rece. Cozoroc negru, cu sigla firmei, cămaşă cu pătrăţele, pantaloni negri. Am cerut două sendvişuri. Fierbinţi. Părea derutată. Un ţiuit ritmic, enervant, bruia muzica aia convenţională, de fast food. ”Opreşte şi tu butonul de la plăcinte!” a strigat către cineva, tipul care părea a fi ”bucătarul”. Îi vedeam capul şi umerii între tot felul de instrumente din metal şi plastic. Un tip preocupat. O fată s-a executat. Aproape imediat, ca un fel de ironie ciudată, a izbucnit o altă alarmă, cu o tonalitate mai joasă. Fata care oprise alarma, a râs: ”Hai că a început şi cafeaua, acum!” Lângă blondă a apărut o femeie, care până atunci trebăluise prin spatele ei. Părea un fel de şefă, deşi crezusem că e debarasatoare. Trecută de patruzeci de ani. A remarcat absenteismul blondei, aşa că o întreabă, ca şi cum nu eram acolo: ”Ce anume a cerut?” Am răspuns eu, înaintea blondei. ”Aha, s-a întors ea spre mine, doriţi şi ou?” Am aruncat o privire rapidă peste panourile luminoase, cu meniul. Am dat din umeri. ”Cu ou!” S-a întors spre fată cu un aer profesoral: ”Vezi, întotdeauna să întrebi dacă vrea şi cu ou...” Am reţinut asta ca pe o chestie. Ea a continuat: ”Ouăle se fac cam peste trei minute. Dacă bucătăria nu spune nimic, îi spui tu clientului, să nu aştepte degeaba.” S-a întors spre mine, de parcă nu auzisem discuţia lor. Aer matern: ”Ouşoarele se fac peste trei minute!” Am făcut un semn indiferent, cu ochii afundaţi în lacul rece, făr