Șapte ani din viața scriitorului român de azi cu cea mai mare notorietate, adică Zen. Jurnal 2004-2010 de Mircea Cărtărescu, constituie un calup scriptural-temporal important în sine și o ofertă de lectură căreia e greu – în punctul de plecare – să-i reziști. Sînt curiozitățile reunite ale cititorului de plăcere și cele din obligație profesională, ale cercetătorului literar și consumatorului de reviste glossy. Toți vor să știe, vor să afle ce se ascunde în spatele succesului cărtărescian, în ce fel se configurează profilul interior al vedetei culturale, asaltate de obicei de intervievatori și care are, acum, prilejul de a vorbi mai pe larg și mai adîncit despre sine. Subiectul preferat al lui Mircea Cărtărescu fiind el însuși, pe diferite paliere de înțelegere („subiectul fiind acum și pururea eu însumi“, „cel care zace dedesubt și pe care se clădește lumea“, „pe mine nu mă interesează vreun personaj dacă el nu sînt eu însumi într-o incomensurabil mai mare măsură decît era Emma Flaubert“, „aveam să mă gîndesc la mine cu tandrețea și nostalgia sfîșietoare pe care-o poți avea pentru un fiu de care te-ai despărțit“), jurnalul îi vine scriitorului nostru ca o mănușă. El poate umple, aici, toate contextele, și nu numai cu eul său profund ori cu protagonistul mediumnic prin care lumea se clădește și se destramă, într-o proză de formulă vizionară – ci și cu fațetele lui „superficial“-sociale, rulate de o identitate tare. Scriitor profesionist chiar și în fazele de neagră depresie, Cărtărescu, prin modularea subtilă a persoanei a II-a, își „variază“ și alternează destinatarul. Uneori, receptorul este el, într-o buclă imperativă, mobilizatoare: „Dar spune ceva nou, ceva progresiv și interesant“. Alteori, e o cititoare vag plictisită și frumoasă, ca în retorica sentimentală a lui Nichita Stănescu, atinsă priceput cu rețeta din De ce iubim femeile: „Eram fericit și plin d