Subiectul zilei îl reprezintă, fără îndoială, vizita premierului Boc în China. Deşi vizita în sine e o ştire senzaţională – nu mi-l amintesc pe Emil Boc deseori într-un context de o asemenea amploare, întâlniri dedicate cu premierul şi cu preşedintele uneia dintre marile puteri ale lumii – şi mai senzaţionale îmi par perspectivele unei cooperări bilaterale fructuoase şi unor relaţii prieteneşti, pline de respect reciproc.

Când vorbeşti de China, încă a Poporului, limba de lemn comunistă are o rezonanţă aparte. Sună la fel de prost şi tărăşenia cu „marile investiţii chineze”. E adevărat că statul chinez stă pe o grămadă uriaşă de cash ce trebuie rapid investit şi e adevărat că businessul chinez are resurse pentru o expansiune teritorială. La fel de adevărat este că evidenta potenţă financiară atrage roiuri de amatori conjuncturali, de la guverne şi până la companii aflate în dificultate. Dar investiţiile chineze nu sunt, în niciun caz, ajutoare frăţeşti şi nici nu sunt la discreţia oricui le cere.

O analiză recentă a The Economist face o distincţie clară între cele trei tipuri mari de investiţii chineze. În primul rând, vorbim despre investiţiile statului chinez, derulate prin fonduri care administrează enorma rezervă valutară a ţării, aşa cum sunt China Investment Company sau State Administration of Foreign Exchange. De obicei statul chinez investeşte în active financiare sau în active strategice din domenii ca energia, resursele minerale, agricultura (în Africa) sau infrastructura. Toate investiţiile de stat ţintesc profitul pur, conservarea şi sporirea agoniselii poporului. Al doilea tip de investiţii sunt cele ale persoanelor particulare. Iar China, potrivit unor estimări, are circa 600.000 de cetăţeni suficient de bogaţi ca să poată investi în străinătate. Evident, vorbim de investiţii în real-estate şi în businessuri mici, restaurante, de exempl