Discutarea meseriei, sub toate aspectele văzute şi nevăzute, nu este, nici în cazul istoricilor, o manie cauzată de imposibilitatea desprinderii de obiectul adorat. Lucrurile stau chiar invers, o astfel de preocupare întemeindu-se pe distanţa luată de profesionişti în raport cu domeniul lor de preferinţă. Cît de important este ca acest gen de îndeletnicire să aibă loc, se poate vedea după mai multe semne. Întîi, după calitatea însăşi a cărţilor de istorie. Un cercetător al trecutului, care nu îşi pune întrebări legate de uneltele şi de laitmotivele lui, va da produse cărturăreşti mai rudimentare, mai puţin exigente, mai dezamăgitoare pentru public. Apoi, cine nu are habar cît mai în detaliu şi mai în profunzime de tainele meseriei se autoexclude – din start – de la performanţă. În fine, cum poţi pretinde desluşirea trecutului – evaporat, dus, dispărut – din infinitezimale nuanţe, păstrat în urme adeseori disparate, cînd tu îţi ignori însăşi propria meserie? Iată măcar cîteva dintre motivele care îl pot determina pe un istoric precum Gabriel Moisa să ia iniţiativa reunirii unui număr de Studii de istoriografie românească într-un volum colectiv (apărut la Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008, 308 p.). Dar la cele de mai sus se adaugă şi necesitatea dialogului cu alţi confraţi, pe care tipul de antologie la care mă refer îl realizează din plin. Sînt de regăsit, printre cei care au contribuit la materializarea proiectului universitarului orădean, oameni din mai multe centre intelectuale ale ţării (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Oradea) şi de dincolo de graniţă (Canada, Italia), reuniţi de o pasiune comună şi dispersaţi în jurul unui areal tematic bogat. Predomină vîrstele mai degrabă tinere, ştiut fiind că, în profesia de investigator al abisurilor timpului, tinereţea se perpetuează mai îndelung. Au însă asemenea alcătuiri vreun alt rost decît acela de a justifica un grant sa