Fiecare traversare a Styxului a unui suflet ales rupe fîşii din inimile noastre. Rămîne speranţa că strălucirea lui a fost puternică în timp ce păşea pe pămînt.
Fiecare traversare a Styxului a unui suflet ales rupe fîşii din inimile noastre. Rămîne speranţa că strălucirea lui a fost puternică în timp ce păşea pe pămînt.
Mircea Veroiu s-a născut la 29 aprilie 1941. Mama sa, pe nume Livia, a fost artist plastic, iar bunica, pictoriţă de mare talent, a fost colegă cu Carol Iser. Frumos, înalt, a moştenit de la tatăl lui, Titu, mort pe front în 1943, ochii albaştri. Încă din adolescenţă iubea Armonia. Deşi împătimit de film, chiar din primii ani de şcoală s-a înscris mai întîi la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport dobîndind astfel un corp de atlet. Cu un ochi înzestrat pentru detalii, cu o forţă miraculoasă de a portretiza Lumina, cu un “defect” pentru Frumos, ce nu l-a părăsit niciodată, Mir-cea Veroiu s-a dovedit un student strălucit apoi la IATC. Era generos şi avea un cult pentru prietenie, Petre Bokor, Dan Piţa, Călin Ghibu, putînd depune mărturie pentru asta.
MIRACOL. Avea o dîrzenie în drumul spre perfecţiune, o sensibilitate ieşite din comun, o vulnerabilitate care, cu timpul, aveau să-i atace trupul rămas fără imunitate. A plecat la Paris spre sfîrşitul anilor ’80, ademenit de o Iluzie. Umilit de cinismul acelei lumi sălbatice, s-a întors Acasă, de unde nu plecase niciodată de fapt. Bolnav, dar sperînd într-un miracol. După 1990 a mai făcut cîteva filme, luptînd din toate puterile cu boala. A păşit în neant a doua zi de Crăciun în anul 1997, cu o sclipire lentă de Speranţă în ochi, refuzînd să creadă că va trebui să se despartă definitiv de Film. “Este greu de crezut că Prinţul cinematografiei româneşti, Mircea Veroiu, nu mai este”, scria regretata dr. Ruxandra Nicolescu. “Au rămas amintirile, au