În urmă cu câteva zile, un bun prieten, respectat politician de dreapta, m-a pus în faţa unei incitante probleme: Cum este mai bine pentru opoziţia de dreapta? Ca, la viitoarele alegeri europarlamentare, să participe unită şi să obţină 22% din voturi (cifrele nu reprezintă vreo măsurătoare sociologică, nu au relevanţă decât din perspectiva raţionamentului), sau fiecare dintre partidele componente să se prezinte în alegeri cu propriile liste, însumarea voturilor să reprezinte 30% din opţiunile valabil exprimate, dar numai unul dintre partide să depăşească pragul electoral necesar accederii în Parlamentul European?
După vreo zece minute de gândire l-am sunat şi i-am transmis că din punctul meu de vedere formula optimă este următoarea: PDL să meargă singur în alegeri, iar toate celelalte partide de dreapta să propună o listă comună. Pe ce mă bazez atunci când propun o asemenea formulă? În primul rând pe dificultatea unor eventuale negocieri de „unificare” (fie ea şi limitată strict la aceste alegeri) care să includă şi PDL. Partidul domnului Blaga (singura formaţiune din opoziţia de dreapta reprezentată în Parlamentul European – nu pun la socoteală UDMR) are, în momentul de faţă, o prezenţă, aş spune, supradimensionată la Bruxelles şi Strasbourg în raport cu ponderea sa reală în viaţa publică românească.
Pe de altă parte, rămânerea Monicăi Macovei în partid şi cooptarea lui Cătălin Predoiu oferă segmentului de electorat preocupat de alegerile europene sentimentul că cel puţin în această zonă PDL este un partid solid şi serios, pe mâna căruia se poate merge în continuare atunci când e vorba de apărarea intereselor României la nivelul politicii comunitare. În mod cert, prezenţa PDL (membru de bază al grupului Partidului Popular European în Parlamentul European) nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, chiar dacă numărul de mandate va fi mai mic decât cel obţinut l