Am avut mulţi bunici. Pe unii i-am cunoscut, alţii au murit înainte să mă nasc eu. Unul dintre ei a stat 7 ani într-un lagăr de prizonieri în Rusia, altul a fost sudor şi a construit cupola circului din Capitală, o bunică a lucrat la o legătorie de cărţi şi era mereu înconjurată de volume frumos mirositoare. O bunică şi-a crescut cei trei copii singură şi am învăţat de la ea că nu totdeauna când eşti dur, puţin rece, înseamnă că nu poţi iubi.
În casa bunicii, mamaie pentru noi nepoţii, fiecare avea locul lui unde să se retragă, dar, în acelaşi timp, locul comun, unde putea fi el însuşi. Locul comun, unde ne simţeam perfect la orice oră din zi sau din noapte era camera ei, sufrageria. Fiind o femeie care în cea mai mare parte din viaţă s-a descurcat singură, era foarte dură, corectă, sinceră şi, în acelaşi timp, cel mai bun om pe care l-am cunoscut. Era mică, parcă prea mică pentru a cuprinde atâta bunătate şi dârzenie. Nu avea un sân imens la care să te cuibăreşti. Nu simţea nevoia de a te drăgăli şi răsfăţa. Nici tu nu simţeai asta în preajma ei. Răsfăţul ei pentru noi era înţelegerea noastră. Era faptul că parcă trăia în mintea noastră şi ne ştia fiecare colţişor. Ştia totul, fiecare reacţie pe care o aveam, ştia ce însemna şi ştia să ne explice în aşa fel încât să ne dorim să ne corectăm.
Mi-aduc aminte că mă surprindea, deseori, în accesele de cochetărie pe care le are orice fetiţă de 6 ani. Mă uitam în oglinda mare pe care o avea pe hol şi-mi spunea (atunci mi se părea că e rea) să nu mă mai holbez şi să mai las fumurile la o parte.
La multă vreme după ce a murit am început s-o înţeleg, să cuprind toată bunătatea ei ascunsă de o mască a suferinţei, mi-am dat seama că semăn cel mai bine cu ea, că eu sunt cea care îi va duce lumea mai departe, eu sunt cea care, poate, o înţelege cel mai bine.
Nu ştiam că semănăm