Regimurile comuniste au fetisizat ideologia. Au fost, spre a relua conceptul dezvoltat de Martin Malia, partocratii ideocratice. Redus la ritualul repetitiei monotone, al incantatiei mistice, logosul sufoca orice licarire de autonomie a spiritului, orice expresie de independenta a mintii. Aceste structuri logocratice, examinate de Czeslaw Milosz in “Gandirea captiva”, au echivalat cu cauterizarea oricarei ispite a dubiului si cu emascularea simtului moral. Ideologia nu mai era (doar) un discurs apologetic despre putere, era puterea insasi. O putere, vorba lui Lenin, neingradita de vreo lege. Emfaza doctrinara anula distinctia dintre birocratie si hierocratie.
In memoriile sale, intitulate “The Kremlin’s Scholar”, aparute la Yale University Press in 2007, fostul redactor-sef al “Pravdei” si demnitar de varf al nomenklaturii ideologice staliniste, Dmitri Trofimovici Șepilov, descrie felul in care Stalin se implica direct in cele mai mici detalii ale textelor ideologice. Cine crede ca pasiunea ideologica era in cazul lui Stalin una simulata, se inseala. Nici dupa 1930, cand revolutionarul de profesie devine tot mai mult “om de stat” (v. cartea lui John Lukacs, “June 1941: Hitler and Stalin”, Yale UP, 2006), Stalin nu a renuntat la obsesiile ideologice. As spune ca dimpotriva: in 1938, in plina teroare, secretarul general semneaza dimineata liste de executii, converseaza cu seful NKVD Nikolai Ivanovici Ejov si cu procurorul general Andrei Ianuarievici Vâşinski, iar dupa-amiaza lucreaza la “Cursul Scurt de istorie a PC (b) al URSS” (a se vedea recenta carte de David Brandenberger, “Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941″, Yale University Press, 2011).
Intreaga istorie a bolsevismului, de fapt intreaga istorie a marxismului, este aceea a luptei in jurul unor texte presupus sacre. Cand Lenin si Trotki i
