"Nu vreau sa fie usor, vreau sa fie greu, vreau sa fie la limita, ca sa ma pot bucura". La sfarsit, Ana facea flotari.
Ultima saptamana a fost una fierbinte, din orice unghi am privi-o. Vreau doar sa spun cateva cuvinte - pentru ca n-avem a vorbi prea mult - despre cele ce s-au intamplat la Budapesta, in semifinalele Mondialelor de scrima.
Tibi Dolniceanu ia bronz la individual - sabie si echipa masculina este vicecampioana mondiala, tot la sabie. La fete, Ana Branza, Simona Pop Deac, Maria Udrea si Raluca Sbircia castiga bronzul, dupa o serie de relee aproape ireale. De ce sunt atat de pretioase aceste rezultate?
Pentru ca, in conditiile in care alte tari au cate 2-3 garnituri de sportivi, care sunt rulati selectiv si nu se duc la toate competitiile, noi avem o mana de copii nebuni, care trag tuse si la Europene si la Mondiale si la Olimpiada. Si vin cu fierul pe piept, de fiecare data.
Semifinala fetelor a fost absolut deliranta. Pana in penultimul releu, eram condusi la 2-3 tuse. In ultimul releu, Ana zbiara pentru prima data, asa cum face cand are zvac si-am inteles ca abia de-atunci incepe. Mai era un minut si jumatate si egalase.
Cu 30 de secunde inainte de final, cade in genunchi, accidentata. Ar fi fost absolut nedrept, trasese magic si preluase conducerea. Se ridica si continua, schiopatand aproape imperceptibil. Dupa inca doua strigate, aveam bronzul. Franta era invinsa, in ultimul releu. Cand echipa se pregatea s-o imbratiseze, Ana pune palmele pe plansa si incepe seria de flotari pe care mi-o promisese. Am inghetat. Le facuse si cand pierduse la individual, le facea si-acum. Inainte de meci, imi spusese ca nu vrea sa fie usor, ca vrea sa se chinuie, sa fie la limita, ca sa se poata bucura. Si-asa a fost.
La nici 2 luni dupa aurul de la Europene, Ana Branza, trage fantastic, vine cu fierul pe piept si se simte vinovat
