Motto: “Je crois toujours, cette nuit, que mon cher Paul Vaillant-Coutourier avait raison de dire que le communisme est la jeunesse du monde et qu’il prépare des lendemains qui chantent.”–Gabriel Péri, ultimele cuvinte inaintea executiei, 1941
Febra revolutionara a lui Ernesto Che Guevara era de nedomolit. Devenise, la inceputul anilor 60, un fel de globetrotter in cautarea epicentrului marelui cataclism. Apetitul sau revolutinoar era insatiabil. Asa a ajuns si in Balcani, la Tirana, in 1960, unde a incercat sa gaseasca un limbaj comun cu arhi-inamicii revizionismului mondial, fundamentalistii stalinisti Enver Hoxha si Mehmet Shehu. Acesta din urma luptase in Spania in Brigazile Internationale, fusese liderul militar al rezistentei comuniste din Albania impotriva ocupantilor italieni si germani, cel mai apropiat camarad al lui Enver in variile epurari, razbunari si schisme, pana cand, in decembrie 1981, a fost el insusi lichidat intr-un simulacru de sinucidere.
Toate istoriile sectelor comuniste au fost sangeroase, dar ma indoiesc ca a existat vreuna care sa fi fost mai feroce decat aceea albaneza. Poate doar aceea a khmerilor rosii. Vor fi vorbit cei doi despre visuri colectiviste si manii egalitariste, despre cultul Omului Nou care, gratie apocalipsului revolutionar, trebuie sa-l inlocuiasca pe acela al lui Dumnezeu, despre auto-dumnezeirea umana, alternativa laica la transcendenta relligioasa. Albania a fost singura dictatura comunista in care religia a fost interzisa prin Constitutie. Nimeni nu a aparat cu mai multa obstinatie mostenirea lui Stalin decat tiranii de la Tirana.
Che a murit in octombrie 1967 in Bolivia. Mehmet isi scria autocritica in clipa cand “a fost sinucis” in decembrie 1981. Vila familiei Shehu era la cincizeci de metri distanta de aceea a familiei Hoxha. Crima a fost organizata de Sigurimi, cu acordul, cel mai probabil din
