Ne aflăm în Bucureşti, la oră de vârf, într-una din intersecţiile aglomerate şi blocate ale oraşului. Toţi participanţii au interes comun în traversarea intersecţiei, dar au comportamente diferite în găsirea şi aplicarea unei soluţii. Logica semaforului este înlocuită de goana după întâietate sau de complexul fraierului care respectă regulile.

Intersectarea (sic!) acestor două abordări generează, invariabil, paralizii totale sau parţiale ale traficului. Aceia dintre noi care au genă de supravieţuitor sau de şmecher vom reuşi să ne strecurăm şi să pornim spre blocarea altor intersecţii din oraş. Sau, în cel mai fericit caz, spre confruntarea cu alte dileme de acest gen. În astfel de momente de profundă dezumanizare, pare imposibil ca absolut toţi actorii blocaţi în acea intersecţie să îşi poată continua traseul fără probleme. Cooperarea şi înţelegerea reciprocă par a fi simple fabulaţii.

Intersecţia noastră este ceea ce s-ar putea numi un bun comun şi de foarte multe ori ne intâlnim cu bunuri comune ajunse într-o situaţie tragică. Fie că este vorba de aerul mai mult sau mai puţin curat pe care îl respirăm la oraş, de păşunea din satul bunicului, curăţenia lacului de unde pescuim, sau de galeriile romane de la Roşia Montană.

La fel se întâmplă şi cu fondurile europene. Ele reprezintă o oportunitate pentru România şi se desfăşoară mii de proiecte, care ajută la dezvoltarea economică a ţării. Întrebarea este în ce masură este o dezvoltare sustenabilă, în ce măsură, grăbindu-ne să le folosim, nu vom aglomera mai tare intersecţia dezvoltării economice, investind nesustenabil - în loc să construim, de exemplu, piste pentru biciclete. Proiectele pe care le facem astăzi cu bani europeni, pot conduce către un mai mare beneficiu comun sau, din contră, ne blochează într-un tip de dezvoltare care afectează mediul, acutizează inechitatea socială sa