Dacă vrei să-i înţelegi pe sârbi, trebuie să vezi filmele lui Emir Kusturica.
Sigur, Kusturica e bosniac (apropo de meciul de diseară: hai, România!), dar în Balcani totul e amestecat ca un ghiveci gustos şi fatal, aşa cum a fost şi măreaţa Iugoslavie. Şi cum se derulează acţiunea în „Pisica albă, pisica neagră", o bijuterie cinematografică în care este surprinsă o comunitate de ţigani din lunca Dunării.
Dacă vrei să-i înţelegi pe români, trebuie să citeşti povestea lui Alexandru Dinu din comuna Teasc. Cum, n-aţi auzit de Teasc? E o localitate doljeană din stânga Jiului, situată la vreo 35 de kilometri de Dunăre şi la o sută de graniţa cu Serbia. Ne aflăm, aşadar, în universul lui Kusturica.
Nea Sandu trecea drept om gospodar şi - de ce nu? - descurcăreţ. Era poştaş în sat şi timp de vreo zece ani a pus cărămidă peste cărămidă până şi-a construit o vilă - cea mai frumoasă din comună. Iar cu mărunţişul rămas prin buzunare şi-a cumpărat şi niscaiva utilaje agricole. A muncit, n-a stat să bârfească la podişcă.
De prin 2000 încoace, nea Sandu a cam început să prospere. I-or fi mărit leafa, şuşoteau băbuţele, pline de invidie. Era şi el cineva. Era factor poştal.
Tot de prin 2000 încoace, morţii din Teasc au fost îngropaţi cu mai multă tragere de inimă, căci ajutorul de înmormântare venea mai repede ca oricând. Nici n-apuca să se răcească mortu', că te şi trezeai cu banii la poartă. Îi aducea, evident, factorul poştal.
Nu mai trebuia să alerge nimeni pe nicăieri: nea Sandu făcea totul. Îi dădeai frumuşel actele răposatului - Dumnezeu să-o odihnească! -, iar el venea cu banii, bob numărat, unul nu lipsea. Aşa om cinstit şi prompt - mai rar în lunca Dunării!
Tot ce lăsau oamenii îndoliaţi la milostivul poştaş erau documentele celui dispărut - să-l ierte Dumnezeu, că bun a mai fost! Ce să mai faci actele unui mort? Durerea e mar