Pentru cei în jur de 30 de ani, filmele Declaraţie de dragoste şi Liceenii au fost un fenomen. Chiar pentru liceenii de atunci care se îndoiau, pe bună dreptate, de valoarea lor artistică, peliculele în cauză au fost primele în care adolescenţii se puteau "recunoaşte" pe ecrane. Ghilimelele nu sînt întîmplătoare, pentru că era vorba de o identificare foarte relativă: te identificai cu vîrsta elevilor, cu aparenţa lor, dar mult mai puţin cu prea serioasele şi conformistele preocupări şcolare şi comunitare. Şi totuşi, erau primele filme în care apăreau, în carne şi oase, adolescenţi arătoşi, care aveau şi probleme de inimă, pe lîngă binecunoscutele responsabilităţi colectiviste. Desigur că, în ciuda epocii de tristă amintire (anii '80), majoritatea adolescenţilor români normali îşi adunau reperele din scenele amoroase de prin filmele americane. Nu mă refer neapărat la privilegiaţii care aveau acces la video, ci la majoritatea ce mergea la cinema. În filmele americane de duzină accesibile pe ecranele neaoşe tinerii puteau fi văzuţi măcar sărutîndu-se, dacă nu chiar făcînd dragoste, fie şi sugerat. Aşa că sărutul timid dintre Oana Sîrbu şi Ştefan Bănică junior din Liceenii (prima serie, pentru că-n cea de-a doua avem parte de, se pare, prima scenă de dragoste dintr-un film românesc, desfăşurată între aceiaşi protagonişti) nu era o noutate. În contextul general al filmelor neaoşe, reprezenta, poate, o îndrăzneală, pentru că, se ştie, scenele de dragoste erau excluse. Erau binecunoscute alergările dintre protagoniştii îndrăgostiţi, prezente în peliculele de prin copilăria mea, ca singurele gesturi amoroase permise. Liceenii poate fi, însă, o perspectivă a anilor '80, dacă nu una fidelă a vieţii de liceu, măcar a mentalităţilor de atunci. Există o serie de automatisme de gîndire, reflectate, chiar, de suprafaţă, în film, care circulau în epoca respectivă. Din film s