Homo Valachus Nu stiu daca, in numeroasele, interminabilele si - pentru multi, probabil - plictisitoarele mele povestiri, am apucat sa spun vreodata ca prima mea mare pasiune intelectuala a fost istoria. Daca nu, o fac acum, grabindu-ma sa adaug faptul ca, pe linga o enigmatica fascinatie pentru trecut, pe care am vadit-o dintotdeauna (il citisem pe Schliemann inca din clasa a V-a!), am avut si sansa unei profesoare de exceptie (Doamna Olga Diaconu), ce ne invata sa observam determinismul din spatele evenimentelor, lucru vital in stiinta istoriografica. In sfirsit, am ajuns, la un moment dat, cu „interesul" meu pina la faza nationala a unei Olimpiade de Istorie, trezind legitime asteptari de mari izbinzi in corpul didactic si in cel studios al liceului iesean („Eminescu"), unde imi faceam veacul. Doamna profesoara Diaconu, cu incredere nedisimulata in posibilitatile mele, ma pregatea suplimentar - ca pe un sportiv de performanta -, imprumutindu-mi complicate volume de analiza si informatie istorica. Ma avertizase ca, in lot, la clasa mea, mai era „un baiat exceptional", de la „Negruzzi", al carui nume nu si-l mai amintea insa. Impreuna, spera Inspectoratul Scolar Judetean, urma sa aducem Iasului mult asteptatii lauri ai podiumului. Intrucit etapa nationala a concursului se tinea in acel an chiar la Iasi (de aceea si erau de dorit premii cit mai multe si cit mai semnificative!), am plecat, in dimineata concursului, de acasa, fiind petrecut cu privirea de parintii ingrijorati. Ii tulburase amploarea pe care eu - iubitorul de leneveala si continua sarbatoare legala (daca s-ar fi putut) - o dadeam unui moment scolar (desfasurat, culmea, in vacanta de primavara!), in esenta lui secundar. Devenisem responsabil totusi intr-un sens superior si mi se parea ca un intreg oras astepta sa nu-l fac, in vreun fel, de ris. Printr-o intimplare, in ciuda faptului ca aveam literele de