Cu Burn After Reading, fratii Coen deschid o noua expozitie de caricatura. De data aceasta, salonul ilustreaza tema prostiei omenesti, cu aplicatie asupra CIA si imaginii-cliseu pe care i-au creat-o filmele americane de spionaj. Parodia e teribila, sarcasmul crunt. In ansamblu, aproape ca nu mai e loc pentru comedie - genul in care a fost incadrat filmul -, desi momentele hilare nu lipsesc. Duoul regizoral si scenaristic care ne-a obisnuit deja cu stilul inconfundabil si universul unic pe care ni le furnizeaza la fiecare film, fie covarsitor sau minor, studiaza (nu cu amuzament, ci mai curand cu o intristare definitiva) multiplele fatete ale prostiei. Prostia senina si entuziasta a antrenorului de fitness Chad, prostia suspicioasa, paranoica si toxica a fostului agent Harry Pfarrer, prostia agitata si tenace a Lindei Litzke, prostia candida si melancolica a bietului Ted, indragostit fara speranta de Linda si, in sfarsit, prostia solemna si incrancenata a agentului ratat si concediat Osbourne Cox. Toate variantele se intrepatrund intr-o poveste apropiata - prin constructie excesiva - mai curand de The Ladykillers, dar care nu rateaza aproape nici o obsesie idioata a contemporaneitatii. Apeland la o distributie impecabila, care le serveste perfect scopul - intocmirea panopliei despre care scriam mai sus -, fratii Coen tin in suturi neintrerupte obsesia pentru operatiile estetice si pentru cultivarea exclusiva a muschilor, grotescul real al personajelor idealizate care impanzesc site-urile de dating de pe internet, cultul deja veteran pentru cartile pompoase si corozive de automotivare, obsesia alergiilor si intolerantelor de tot felul, obsesia sexului - daca se poate extraconjugal si cat mai sordid, obsesia banilor si, peste toate, obsesia conspiratiilor guvernamentale de toate felurile. Suverana peste cetatenii obtuzi care tes scenarii in umbra propriei suficient