În ziua de 7 mai, românii au marcat două evenimente care unora le-au adus aminte de vremuri de glorie, iar altora – şi de glorie şi de tristeţe.
La 7 mai 1986, echipa-fanion a fotbalului românesc, Steaua, cucerea, la Sevilla, în Spania, Cupa Campionilor Europeni (Champion League de astăzi), o performanţă aproape interzisă echipelor aflate la est de Poarta Brandenburg.
Nu sunt stelist, dar, ca român, m-am bucurat enorm de victoria echipei din Ghencea. Mai ales că, pe tot parcursul european al militarilor conduşi de admirabilul Emerich Jenei, ne adunam ciotcă la mine acasă, împreună cu prietenii mei Alecu Armenopol, Victor Stângă şi mai mulţi tipografi (Nicu Lupan, Ion Oprea, Nelu Cojocea, Costel Miclea), atraşi de magia televizorului color pentru care am stat multe luni înscris la „coadă”.
Trăiesc, de fiecare dată la 7 mai, cu mândrie de român, bucuria acelei izbânzi care pare a fi irepetabilă.
Dar în aceeaşi zi de 7 mai, în istoria poporului român s-a mai petrecut un eveniment important care i-a marcat nu doar pe suporterii stelişti, ci pe toţi românii. Pe 7 mai 2012, o echipă de traseişti politici, din care a făcut parte şi senatorul de Vrancea, Filip (pe care vrâncenii l-au votat într-o veselie abulică – aflu că de la 9 decembrie şi până astăzi a venit doar o singură dată pe meleagurile noastre!), au dărâmat brutal şi interesat guvernul condus de Mihai Răzvan Ungureanu. Acesta şi echipa lui aveau o activitate de numai 78 de zile.
Nu sunt nici partizanul şi nici adversarul vreunui partid sau om politic. Dar, ca român, asemenea lovituri de stat brutale, fie ele şi parlamentare, mă îngrijorează. Pentru că rănile se vindecă greu, iar de suferit nu au doar învinşii, ci mase imense de oameni.
Despre partizanat, ce pot să vă spun? Am aflat că „ ziarul care stă de vorbă cu oamenii”, din Vrancea, şi-a repartizat la conferinţa judeţeană a