Interesul pentru încălzirea globală se află în atenţia liderilor lumii de mai multe decenii, dar abia în 1997, reprezentanţi din 160 de ţări stabileau, în Japonia, reducerile emisiilor de gaze cu efect de seră ale marilor poluatori.
Interesul pentru încălzirea globală se află în atenţia liderilor lumii de mai multe decenii, dar abia în 1997, reprezentanţi din 160 de ţări stabileau, în Japonia, reducerile emisiilor de gaze cu efect de seră ale marilor poluatori.
Acordul negociat în decembrie 1997, la Kyoto, între liderii politici ai 160 de ţări prevede ca ţările industrializate să-şi reducă emisiile cu 5,2% în perioada 2008-2012, faţă de nivelul pe care îl aveau în 1990.
PE RÎND. Ţările bogate nu s-au înghesuit să ratifice acest tratat. În 2001, 41 de ţări au ratificat documentul, iar trei ani mai tîrziu numărul acestora ajunsese deja la 127, între care China, India, Rusia, România şi toţi ceilalţi membri actuali ai Uniunii Europene. În noiembrie 2007, 175 de ţări au aprobat implementarea protocolului. Unui număr de 36 de poluatori – între care Uniunea Europeană în ansamblul ei – li se cere să reducă emisiile la nivelurile stipulate, în tratat, pentru fiecare parte. Alte 137 de ţări în curs de dezvoltare (între care Brazilia, India şi China), care au ratificat Protocolul, nu au obligaţia reducerii emisiilor – ele trebuie numai să le monitorizeze şi să le raporteze.
Obiectivele Protocolului de la Kyoto au fost de la bun început considerate deosebit de ambiţioase – reducerea emisiilor de CO2 şi a altor gaze cu efect de seră sau angajarea ţărilor semnatare la comerţul cu emisii. Obiectivele au fost atît de ambiţioase, încît “au dus la blocarea, pentru aproape un deceniu, a aplicării acordului”, comentează BBC. Abia în 2004 condiţia primordială prin care se putea pune în aplicare protocolul – ratificarea de către 55 de state car
