Un specialist de primă marcă. Român. Magistrat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Căsătorit. Soţia, şi ea magistrat. La Înalta Curte. Ambele posturi fiind vizate de clientela PDL. Şi aşa se produce marea făcătură. În care Corneliu Bârsan este interceptat, în baza Legii siguranţei naţionale, sub pretextul că ar fi terorist.

Cum de a fost posibil aşa ceva? Cum s-a procedat, de fapt? Cine au fost iniţiatorii? Ce au urmărit ei? Este acesta un caz singular? Sau este pur şi simplu una dintre nenumăratele piese puse pe banda rulantă a fărădelegilor DNA, în complicitate cu reprezentanţi ai altor instituţii ale statului?

Întrucât şi funcţia soţului şi funcţia soţiei sunt extraordinar de importante în arhitectura justiţiei, el judecând nenumărate cauze la CEDO, care vizează nedreptăţi suferite de români, prin nerespectarea unor proceduri de drept civil sau de drept penal, iar ea, prin poziţia de la Înalta Curte, fiind punctul terminus al unor procese de condamnare sau de achitare, artizanii acestei operaţiuni de supraveghere şi înregistrare ilegală a lui Bârsan şi-au asumat, incontestabil, un important risc. Cum putea fi interceptat, în scopul de a fi obţinute, eventual, informaţii compromiţătoare, acest judecător la CEDO, fără ca procedura în sine să stârnească reacţii? Pentru ca, în definitiv, un judecător, fie el şi sub epoleţi, trebuie să se pronunţe. Trebuie să-şi dea girul. Să semneze mandatul de interceptare. Şi de aici ar fi putut fi generate discuţii. Şi controverse. Care i-ar fi incomodat sau chiar demascat pe iniţiatori.

Aşa se face că, la limită, s-a recurs la soluţia extremă. Mai poate fi obţinut, aproape automat şi în condiţiile păstrării unui secret desăvârşit, un mandat de interceptare şi pe altă cale. Declari persoana respectivă suspectă de terorism. Şi o urmăreşti şi o interceptezi cât vrei. Astfel, magistratul