Trist, dar paradoxal: Mutu e nemulţumit de slaba imagine a fotbalului nostru.

Sfaturi de la Mutu: “Ar trebui să fim mai uniţi şi să ştim să vindem fotbalul nostru”. Un sfat bine intenţionat, nu-i aşa? Ireproşabil aproape. Astea sînt vulnerabilităţile sistemului: dezbinat şi prost ambalat. Omul de la Cesena are dreptate. Şi totuşi, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, o dă în bară.

Vorbeşte ca un străin de fenomen, ca o instanţă din afara fotbalului românesc, detaşată, neimplicată. Nu este vocea fostului (sau viitorului, poţi să ştii?) căpitan al echipei naţionale. Peste ratarea calificării s-a aşternut un praf gros ca cenuşa, peste fugile din cantonament via magazia hotelului s-a depus, inertă, platoşa amneziei. Nu această voce îşi cerea scuze selecţionerului şi cu siguranţă nu această voce constata, după egalul cu Albania, “avem echipă, n-avem nici o scuză, trebuie să muncim mai mult în teren”.

Undeva, între scuze şi lipsa de scuze, România, cu sau fără Mutu, a mai prins o dată locul de spectator la un turneu final. Interesant şi, cumva, specific castei fotbalistice de la noi este acest ton degajat, din afară. Poziţionarea marginală, în rol de consilieri voluntari ai celor care se află, de fapt, în centrul faptelor are ceva de-a dreptul derutant.

Doi selecţioneri îşi expediază unul altuia răspunderea pentru absenţa de la Euro 2012. Mutu îşi dă cu părerea cum că nu ştim să ne vindem marfa, deşi o calificare, se ştie, e o reclamă sigură. Ar epuiza la prima strigare stocul de înţelepţi din vestiarul “tricolor”. Ca să nu mai amintim de prima de 8 milioane de euro, de la UEFA, pentru echipele calificate. Era un preţ bun pentru fotbalul nostru, nu-i aşa?

Defectul vocilor din afară, gen “consigliere” Mutu, este că insistă asupra jumătăţii goale a paharului şi, implicit, asupra neîndemînării chelnerilor.

Fatalitate, ghinion, neşansă, r