un cristian: Se împlinesc în curând zece luni de şedere în Berlin. Cum a fost drumul de la Fasanenstrasse 23 la Stuttgarter Platz22? Înţeleg că sunteţi ultimul bursier DAAD de la această adresă, dar şi că urmează o nouă destinaţie şi o altă rezidenţă.

Nora Iuga: Un prieten din Germania mi-a spus că nu poţi surprinde specificul unui oraş, fiinţa şi fizionomia lui distinctivă, decât dacă-l parcurgi în câteva zile, ori dacă ţi-l însuşeşti treptat într-un timp îndelungat, trăindu-i viaţa cotidiană ca oamenii locului. Berlinul meu de pe Fasanenstrasse 23 l-am cunoscut în două luni de vară. A fost iubire la prima vedere, a fost coup de foudre, a fost suprafaţa care implică stilul, forma, fardul, Berlinul frumos, pus ca pudra deasupra Berlinului adevărat: case, grădini imense, fete blonde cu dogi mari în lesă, blazaţi, total absenţi la lătrăturile isterice ale celor fără pedigree, mese pe stradă cu domni civilizaţi citind ziarele sau cu familii doldora de copii, toţi vorbind în cor italieneşte. O farfurie cu pizza ocupă o jumătate de masă; femeile germane seamănă cu bărbaţii, trupuri aspre, ciolănoase. Feţele reacţionează automat, de cum deschizi uşa magazinului apare zâmbetul ca la fotograf. Vorbesc scurt, parcă ordonă. Şi Wannsee-ul, plin de vaporaşe şi feriboturi, o viaţă forfotitoare, oameni întinşi pe iarbă. Încă mai crezi că zîmbetele îţi sunt adresate numai ţie şi „Schuldigung" e un gest de atenţie, nu formula rostită mecanic când te freci de alt corp, grăbindu-te pe scara rulantă. Cred că ei spun „Schuldigung" în mod reflex şi când se lovesc de o piatră. După o săptămână la Berlin, toate aceste descoperiri ţi se par semnele civilizaţiei, ale unei libertăţi demne, orgolioase şi amabile deopotrivă, iar diversitatea de tipuri umane care trăiesc aici, dovada unei maxime toleranţe. Dacă trăieşti un an începi să observi că eşti lovit pe stradă fiindcă nu