În decembrie 1931, Nechifor Crainic scria: „Ce trăim în interiorul ţării? O criză cumplită care, în sentimentul exagerat al momentului, ia proporţiile imaginare ale unei apropiate catastrofe. Inteligenţa politică, versatilă şi deprinsă cu gimnastica excrocheriei, a şi găsit explicaţia: criza noastră e produsă prin repercusiune de criză mondială. Prin urmare, dacă e să căutăm un vinovat al restriştei cumplite pe care o trăim, acest vinovat nu e altul decât criza mondială. Cu alte cuvinte: nimeni nu e de vină. Inoculaţi, conducătorii noştri politici şi-ar fi făcut datoria, dacă nu năvălea peste noi criza mondială. Să reţinem această abilă sustragere de la responsabilitate, care e specifică mentalităţii democratice.“
E un text uimitor de potrivit actualităţilor româneşti din ultima vreme. Se răsfrâng din el două învăţăminte. Una, în acţiunile noastre zilnice uităm, nu ştim, nu punem la temelie experienţa esenţială a istoriei. În consecinţă, ne condamnăm la repetarea erorilor. A doua, criza ca fenomen, întrucât e privită doar din perspectiva materială, e o constantă a oricărei comunităţi şi a oricărei persoane. În fapt cine se poate declara, dintr-o asemenea unilaterală perspectivă, sătul? Cine poate clama public, sau pentru sine însuşi, m-am săturat de bani, de avere, nu mai vreau nimic în plus. Este evident. Sub umbrela goanei după avuţii, viaţa noastră, a urmaşilor noştri va evolua într-o criză perpetuă.
În realitate, adevărata criză e spirituală. E morală. E o criză de comunicare. Ne ascundem sufletul după ziduri oarbe de interese meschine, prost mascate. Nu vrem decât să păcălim, să trişăm, să furăm, să ne descurcăm mai bine decât celălalt. În acest scop nu mai formăm grupuri, echipe capabile să ducă la capăt o muncă în folosul coechipierilor şi al comunităţii. Formăm, în schimb, haite de indivizi înfricoşaţi de pierderea pătrimii primite de la stăpân