M-am saturat sa par istet, sa scriu despre cutare carte sau cutare problema politica, sa polemizez cu X sau sa laud pe Y. E mult mai odihnitor sa privesc in jur si in mine. Si sa ma bucur de ce mi-a dat Dumnezeu. Scriu acest articol in seara de vineri, 23 decembrie, la gura sobei. Nu e o figura de stil sau vreun tic livresc (de la Alecsandri cetire), ci chiar ma deranjeaza putin (placut, e drept), in timp ce tastez, caldura excesiva pe care teracota o emana. Oricum, am evadat din Iasi, sper ca macar pentru vreo trei saptamini. Nu stiu de ce, dar nu pot simti sarbatorile in dulcele tirg, dupa cum nici o vacanta nu incepe cu adevarat pina nu trec cu masina de Letcani. Ticuri vechi, de student care s-a trezit, nici el nu stie cum, la 500 de kilometri de casa si care se simte de prin 1996 intr-o permanenta stare de provizorat in orasul in care are casa, nevasta (amanta nu, cere timp si energie, iar eu stau prea mult la biblioteca), copil, prieteni, serviciu, in care si-a trait jumatate din viata, dar in care nu reuseste sa se simta acasa. Oricum, ma urc mereu bucuros si nerabdator in masina atunci cind vine vremea sa plecam din Iasi pentru mai multa vreme; las in urma oboseala de peste an, stresul si ma indrept catre propria copilarie. Spre Cobadin, via Buzau (unde fac mereu o halta la socri). Nu vreau sa sochez pe nimeni, dar nu ma ascund sa spun ca mie unuia nu mi-au placut niciodata sarbatorile de iarna. Pina acum. Ca sa fiu corect, sigur ca mi-au placut in copilarie, cam pina in 1990; credeam in Mos Craciun (chiar daca intr-un an am observat ca poarta pe sub haina lui rosie niste pantaloni de trening verzi, exact ca ai tatalui meu), mergeam cu colindul, cu plugusorul in satul bunicilor mei (Siminoc - ehei, ce dor imi e!), adunam citiva banuti din care ne cumparam de regula o minge de fotbal din piele, pentru zilele luminoase. Speram cu infrigurare sa gasesc eu banutu