Peter Greenaway s-a autodefinit, la un moment dat, drept cel mai mare cineast în viaţă - şi ultimul, totodată. Dar pentru acest britanic cu o solidă cultură vizuală (a făcut, de altfel, studii de artă plastică), obsedat de simetrii perfecte, erudit postrenascentist pasionat de Borges şi de Robbe-Grillet („Anul trecut la Marienbad“ de Alain Resnais este cel mai bun film pe care Greenaway nu l-a făcut), megaloman melancolic şi manierist (barocul e-ntotdeauna strălucitor şi trist, fiind simbolizat de perlă) care consideră că cinematograful e mort, drept care s-a reorientat înspre hiperbolice proiecte de proiecţii digitale pe operele marilor maeştri ai picturii (hobby mai lucrativ decât cinematograful pe care-l făcea), pentru Greenaway – aşadar – bombasticismul e la fel de natural pe cât e universul său de artificial.

„The Belly of an Architect“ din 1987 e considerat de unii (americani, mai ales) cel mai mare film al său.

Nu este; dacă ar fi să aleg unul, acesta ar fi mai degrabă „The Cook, the Thief, his Wife and her Lover“ din 1989.

Dar şi până la „Burta arhitectului“, Greenaway făcuse două filme extrem de originale (în măsura în care arta postmodernă, bazată pe reciclare şi referinţe, permite acest epitet): primul, „The Draughtsman’s Contract“, era o foarte inteligentă revizitare a plotului din „Blowup“ în decor de secol 18; al doilea, „A Zed & Two Noughts“, era încă şi mai ilustrativ pentru stilul lui Greenaway: amestec de umor negru, manie a simetriilor, joc al coincidenţelor şi gust pronunţat pentru nuditate, descompunere şi morbid.

Al treilea lungmetraj al său, aşadar, plasat într-o Romă contemporană în care ruinele antice sunt martore somnolente ale unei lente descompuneri – corporale şi conjugale -, coagulează ideile primelor filme într-un mod mult mai accesibil marelui public, cu simbolurile la vedere pre