Am colegi şi prieteni (căci daţi-mi voie să nu-mi ideologizez şi nici să nu-mi politizez prieteniile) care au pornit, ca şi mine, dintre susţinătorii ideii liberale.
Care, timp de cincisprezece ani, au fost adversari neîmpăcaţi ai social-democraţilor. Care i-ar fi mâncat de vii pe Iliescu şi pe Năstase, la fel ca şi mine. Care l-au sprijinit din toate puterile lor pe Traian Băsescu, la toate alegerile, pentru ca nu cumva să iasă reprezentanţii partidului-monstru care infestează de la Revoluţie încoace România. Care-au fost fericiţi ca şi mine când Năstase a pierdut alegerile prezidenţiale, împiedicându-se astfel tirania sinistră a unui partid identificat iarăşi cu statul şi cu poporul.
Dar care, de la un anumit moment politic încoace, cel mai important din istoria postdecembristă, momentul conflictului dintre preşedinte şi primul-ministru (faimosul bileţel în favoarea lui Patriciu), au ales să rămână lângă partidul liberal, pe când eu m-am îndepărtat de acesta. Eu am susţinut mai departe ideea liberală, pe când ei au mers în continuare cu un partid care, în mod trist şi descumpănitor, a ales să rămână la putere făcând alianţă cu foştii adversari, PSD-ul şi Conservatorii. Timp de ani de zile, partidul liberal a guvernat minoritar cu sprijin pe faţă de la PSD, făcând concesii peste concesii doctrinare, politice şi legislative acestuia. Conflictul dintre preşedinte şi clasa politică (incluzând, spre marea mea dezamăgire, şi partidul iniţial prezidenţial, PDL, cu nimic mai bun decât celelalte) a devenit conflictul generalizat dintre statul de drept şi societatea guvernată mafiotic de o mână de oligarhi. S-a reluat, în termeni uşor diferiţi, dar în esenţă aceiaşi, situaţia din timpul mandatului lui Emil Constantinescu, cel care a trebuit să se declare învins de structurile provenite din fosta Securitate.
Diferenţa este că, pe când Emil C