Erou atipic, invins de viata, poetul Aurel Dumitrascu a murit, printre altele, si dintr-o imensa delicatete. In lumea literara moldava, un astfel de personaj, de o moralitate exemplara si cu un talent real, nu scrisnit, fortat, ar fi insemnat o gura de ozon intr-un peisaj din ce in ce mai imbicsit... Cum sint plecat de mai bine de doua saptamini din Iasi, am avut ragazul de a reciti cu nesat jurnalul poetului adevarat care a fost Aurel Dumitrascu, Carnete maro; este vorba de o confesiune tensionata, strabatuta de la inceput de un incapatinat presentiment al mortii, marturisind despre o existenta predispusa la a se feri cu discretie de tapajul general in nisele securizante ale cartii (nu intimplator al doilea volum al autorului, cel mai bun, de altfel, se numea Biblioteca din nord). Daca insemnarile din primii ani constituiau un jurnal al vietii, cu tot ce inseamna aceasta, de la iubiri demente, la lecturi esentiale si exuberanta prieteniilor, ultimele zeci de pagini pot fi percepute ca o sceptica pregatire pentru moarte. El inregistreaza ultimele notatii ale celui care a fost Aurel Dumitrascu, nu numai un poet de prim raft al generatiei '80, ci, se vede astazi limpede, un om de o verticalitate exemplara, desi fragil, fizic si psihic, precum un cristal. Citeva observatii generale, inainte de a trece la radiografierea acestor ultime insemnari diaristice: mai intii, ceea ce poate atrage atentia, chiar si la o lectura grabita, este faptul ca "spovedania" nu se face in mod firesc, la persoana intii, ci, paradoxal, la persoana a doua; autorul se dedubleaza, parca: cel care se apleaca asupra paginii si judeca faptele si trairile diurne isi cistiga, astfel, un statut independent. Semn al fictionalizarii discursului intim, procedeul genereaza efecte fericite in ordinea litera(tu)ritatii scriiturii. Boala ii prilejuieste acestui poet maudit un alt pretext al detasarii de propr