Acesta a fost obsesia, coşmarul şi teroarea americanilor în războiul din Vietnam: trăgătorul singuratic urcat într-un copac sau disimulat într-un tufiş, aflat în misiune sinucigaşă, având ca misiune să ucidă cât mai mulţi adversari din patrulele inamice, începând cu liderul plutonului.

Sigur că avea să moară, posibil să nu fi putut trage decât o singură dată dar, dincolo de rezultatul imediat, avea să contribuie la instalarea senzaţiei de nelinişte permanentă, de nesiguranţă, de difuzare a spaimei că atacul poate fi permanent şi poate veni de oriunde.

„Regula numărul unu înainte de bătălie: luptătorul trebuie să ştie că are de înfruntat un duşman mai bine înzestrat decât el din punct de vedere militar. Trebuie să lovească o singură dată, hotărâtor, definitiv, şi după aceea să se retragă. Trebuie să meargă la luptă liniştit, relaxat, cu siguranţa că a analizat corect raportul de forţe. Să se gândească tot timpul că natura ajută la dobândirea seninătăţii indispensabile războinicului”

Generalul Giap

Reacţia americană, atunci şi mereu după aceea, a fost bazată doar pe logica multiplicării de forţe: pe de o parte tehnica „covoarelor de bombe”, pe de alta dezvoltarea unor sisteme tehnologice din ce în ce mai sofisticate şi cu înalt potenţial de destrucţie. Fără, însă, să integreze vreodată elementul de fanatism, de devoţiune absolută, oarbă şi definitivă, care anima luptătorii de cealaltă parte a baricadei. Cei care descopereau valoarea uriaşă a potenţialului de disuasiune reprezentat de elementul individual cu o motivaţie idologică extremă.

Această logică a fost împrumutată de ideologii primelor mişcări teroriste şi a apoi dezvoltată şi perfecţionată timp de decenii. Cu rezultatele care se văd acum. Adică o translaţie a conceptului luptăorului singuratic în cel al teroristului singuratic, cea mai mare ameninţare reală cu care se confruntă acu