Prin urmare, să nu ne mirăm de ceea ce observăm astăzi în jur. Şi mai ales să nu vedem în România tabloidă o tânără de douăzeci de ani. Meteahna e mai veche, doar manifestările ei s-au schimbat.
Cine nu găseşte nimic meritoriu în propria viaţă trage cu ochiul la a altora. Sărăcia zestrei personale declanşează reflexul tabloid, scormonirea lacomă în subsolurile unor existenţe închiriabile cu jumătatea de oră sau cu ziua. Oameni care nu găsesc nimic bun de mărturisit despre ei înşişi vânează inavuabilul celorlalţi, ca nişte hăitaşi nevrotici, ca nişte soldaţi mărşluind cu priviri de sfinx spre viitoarea aventură de alcov. La întrebarea „Cum s-a ajuns aici?", lumea arată cu degetul spre televiziuni, uitând că, în clasamentele mentalului românesc, invidia bate ambiţia, iar curiozitatea surclasează discreţia. Televiziunile au o droaie de păcate, de bună seamă, însă nu ele au semnat certificatul de naştere al tabloidismului. Ele doar au fructificat o înclinaţie mai veche, pe care amatorii de excursii prin tunelul timpului o pot identifica fără eforturi.
Bucureştenii care au minimum 35 de ani ţin minte, poate, ziarul „Informaţia", mult mai bine vândut, la vremea lui, decât „România liberă" şi „Scânteia". În general, ziarele de-atunci arătau la fel de prost şi reciclau cam aceleaşi mizerii de propagandă comunistă. Şi totuşi, de ce „Informaţia" dispărea prima de la chioşcuri? Simplu. Fiindcă în colţul din dreapta sus al paginii a treia se găsea rubrica „Aflăm de la Miliţia Capitalei". Ceea ce face astăzi obiectul ştirilor de la ora cinci, cu lux de amănunte despre sălbăticia crimei şi varietatea perversiunilor sexuale, nu depăşea atunci chenarul unui sfert de filă. Ce aflai de acolo? Amănunte despre subţieri ale „avutului obştesc", violuri, tâlhării, crime sau accidente rutiere. Despre spargerile din magazine nu se scria nimic, fiindcă nu aveai ce să furi dinăuntr