O imagine mă urmăreşte încă: Mohammed Yasser Abdel Rahman Abdel Raouf Arafat al-Qudwa Al-Husseini ( pe scurt - Yasser Arafat, pentru apropiaţi - Abu Ammar) e pe scara elicopterului care îl transportă spre Iordania, de unde urmează să fie preluat de un avion cu destinaţia Paris. Octombrie 2004. Raisul palestinian are o căciulă pe cap, poartă o tunică militară de iarnă, sub care se vede o pijama. Are ochii sticloşi şi face bezele, ca lovit de un Altzheimer rebel. (Cercetîndu-i cu atenţie ultimii doi ani de viaţă, pe care i-a petrecut la Ramallah, ţinut ostatec în propriul său cartier general de premierul Ariel Sharon, am motive să cred că unul dintre diagnostice ar fi putut să fie chiar acesta: Alzheimer). Un omuleţ suferind, quasi-dezorientat, departe de imaginea care l-a consacrat: veşmintele sale militare, pistolul de la şold (îl scoatea din portarm doar la întrunirile ONU), dar, mai ales, celebra keffiyeh în alb-negru - (tipic palestiniană; cele alb-roşii sunt iordaniene, cele albe, de regulă, saudite) - pe care şi-o aducea mereu doar pe umărul drept, aşezând-o ostentativ sub forma unui triunghi (trimitere la conturul Palestinei).
L-au dezgropat astăzi, după 8 ani, ca specialiştii să constate un lucru inutil: dacă a fost sau nu otrăvit. La sutele de atentate întreprinse în cursul timpului asupra sa, dintre care cu otravă numai şase - (în privinţa asta nu-l întrece decât Fidel Castro) - e irelevant dacă a fost sau nu otrăvit. În 2004, sănătatea lui era şubredă oricum, iar autoritatea - în declin.
Abu Ammar rămâne în istoria Orientului Mijlociu şi a lumii ca un personaj uriaş şi profund contradictoriu. Numele laureatului Nobel pentru Pace a fost zeci de ani sinonim cu războiul, cu teorismul cel mai inventiv. Numele lui a rămas, după ce sângele i s-a uscat pe mâini, sinonim cu naţionalismul palestinian.
Din momentul în care a fost instalat în c
